FB Ronnie & ZumiElla

Jurnalul Adevarul a lansat un foarte interesant serial, limitat, din pacate, la doar cinci episoade. Un serial despre felul in care a fost distrusa industria Romaniei dupa 'Lovilutia' din 1989. Deosebit de interesant serialul si, mai ales, plin de invataminte. Singurul defect al acesti serial stiti care este? Faptul ca e prea scurt. Aflam istoria a doar patru dintre privatizarile frauduloase si falimentele rasunatoare ale fabricilor din Romania de dupa 1989. Ar fi interesanta o poveste a zecilor si sutelor de intreprinderi care au avut aceeasi soarta.

Primul episod prezinta povestea celei mai mari fabrici de covoare din sud-estul Europei, Textila Cisnădie, falimentată după un secol şi jumătate de tradiţie.

Il puteti citi integral aici. 

Al doilea episod trateaza istoria intreprinderii "Partizanul". După o istorie de 130 de ani, fabrica de încălţăminte „Partizanul" Bacău a ajuns în anii tranziţiei pe mâna afaceristului Ovidiu Budeanu, fost marinar îmbogăţit din bişniţă. În 2006, acesta a dărâmat-o şi a construit un mare centru comercial

Il puteti citi integral aici. 

In al treilea episod aflam desprefabrica Aro. Istoria singurului autoturism 100% românesc este ca o poveste de dragoste. Începe frumos, se complică odată cu timpul, pentru ca în final să rămână doar amintirile. „Adevărul" recompune filmul eşecului.

Il puteti citi integral aici. 

Al patrulea episod aduce in fata povestea fabricii de tigarete de la Sfantul Gheorghe, unde se producea celebrul "Carpati", dar si alte marci romanesti. Fabrica de ţigarete de la Sfântu Gheorghe, una dintre cele şase pe care le-a avut România, s-a închis în 2011 la capătul unei privatizări orchestrate de fostul ofiţer de Securitate Ioan Niculae, cel mai bogat român conform clasamentului realizat de Forbes zilele trecute.

Il puteti citi integral aici. 

Finalul serialului, ca o cireasa pusa pe tort (sau, eventual, ca o cruce pusa la capul mortului), un interviu cu Petre Roman, primul ministru al Romaniei de dupa 1989. Un om care nu a mancat usturoi si nici gura nu-i miroase.

Il puteti citi integral aici. 

Concluzia serialului: "Înainte de 1989, România făcea producţie în aproape toate domeniile, iar cea mai mare parte se îndrepta către export. Toate relaţiile comerciale ale statului român cu partenerii externi se derulau prin întreprinderile de comerţ exterior controlate de Securitate. După Revoluţie, întreprinderile de comerţ exterior s-au desfiinţat şi toţi cei care lucrau în ele şi-au înfiinţat firme şi au devenit oameni de afaceri. Ei aveau relaţiile, aşa că au continuat să intermedieze contracte între fabrici şi clienţii de peste hotare solicitând comisioane grase, care intrau acum în conturile lor. Apoi s-au implicat şi în privatizările fabricilor, provocând, de cele mai multe ori, falimentul.[...]Poate cea mai dureroasă concluzie a acestui serial este că deşi în multe cazuri vinovaţii se ştiu, nu li s-a întâmplat nimic. Ba din contră, le merge foarte bine. Sunt în topuri, îşi continuă afacerile, ne zâmbesc relaxaţi şi pozează în victime. Vor trăi şi vor fi liberi!"

BONUS. Urmariti filmul "Kapitalism, reteta noastra secreta". 

Ce au in comun toate aceste falimente resunatoare? Securitatea si noua nomenclatura de dupa 89. Imbogatitii de peste noapte; oamenii de afaceri fost securisti; fostii directori care au luat partea leului cat s-a putut; cei din conducerile intreprinderilor care au furat cu sapte maini. Si noi. Mai ales noi, care am fost martorii acestor evenimente si nu am invatat nimic din ele. Ba mai am pus si noi mana la furat propria caciula.

Am lasat aceste jocuri pentru partea a doua deoarece pentru acestea copii trabuie sa fie mai maricei, sa inteleaga si sa respecte mai bine regulile. 

Este un joc care se joaca pe echipe de cate 2 jucatori, adica 2 echipe pe joc. Fiecare echipa va trebui sa isi stabileasca la inceputul jocului un semn (care poate fi orice, de la a scoate limba, a indoi in deget la a trage cu ochiul etc.). Fiecare jucator va trebui sa faca o pereche de carti, adica o suita alcatuita din toate cele 4 culori ale aceleiasi carti. Se joaca cu un pachet de carti de 32 de bucati, care se amesteca bine si se impart cate patru fiecarui jucator. Alte patru carti se pun pe masa cu fata in sus, restul pachetului punandu-se laoparte. Din cele patru carti aflate pe masa fiecare jucator poate sa ia cate o carte, doua sau trei, astfel incat sa isi alcatuiasca o pereche la alegere, punand pe masa cartile de care nu are nevoie, astfel incat sa aiba tot timpul doar 4 carti in mana. Dupa ce fiecare jucator si-a ales din cartile de pe masa, acestea s-au "fumat" si se vor aduna de pe masa, punandu-se in locul lor alte 4 din pachetul de carti ramas, si tot asa pana la sfarsit. In momentul in care un jucator are o pereche completa ii va face semn coechipierului sau, acesta anuntand in gura mare "chems", echipa fiind castigatoarea jocului. Daca unul din jucatorii din echipa adversa vede semnul celorlalti (sau banuieste ca ceilalti au facut pereche) el poate striga "contra-chems". Daca se dovedeste ca ceilalti au pereche, atunci cei care au strigat "contra-chems" castiga jocul.

Acest joc poate fi jucat de 3-6 jucatori dar cel mai bine se joaca in 4 jucatori. Cartile se impart in mod egal intre jucatori. Primul care incepe pune o carte pe masa, cu fata in jos si spune ce culoare are cartea: rosu, verde, mac (ghinda) sau duba (bata). Urmatorul jucator trebuie sa puna o alta carte jos, peste prima, tot cu fata in jos, spunand - in acelasi timp - culoarea care s-a cerut de catre primul jucator. Cartile puse pe masa pot fi sau nu de culoarea enuntata. Daca unul dintre jucatori are banuiala ca un alt jucator a pus o carte de alta culoare decat cea enuntata, el poate striga "minti!". Daca cel care a pus ultima carte a mintit, trebuie sa ia de jos toate cartile si sa inceapa cu o noua culoare. Daca, insa, a spus adevarul, cel care l-a acuzat ca minte trebuie sa ia toate cartile de jos si sa inceapa cu o noua culoare. Castiga cel care ramane fara carti in mana iar cel care ramane cu cele mai multe carti va trebui sa indeplineasca pedeapsa pusa de castigator.

Pot juca teoretic un numar nelimitat de jucatori, adica pana la 32 de jucatori, cate carti sunt in pachet. Practic, jocul e ideal jucat intre 5-8 jucatori. Se joaca cu atatea carti cati jucatori sunt, carti printre care vom avea neaparat asul de rosu - asasinul. Se imparte cate o carte fiecarui jucator. Cel la care se nimereste asul de rosu se cheama "asasin" si va trebui sa traga cu ochiul pe ascuns altor jucatori, astfel incat rand pe rand sa ii scoata din joc. Cei carora li s-a tras cu ochiul trebuie sa isi puna cartea jos si sa se declare "mort". Ideea e ca asasinul sa ii scoata din joc pe toti jucatorii inainte de a fi prins. Fiecare dintre ceilalti jucatori are voie sa acuze pe oricare alt jucator ca ar fi asasinul Daca reusesc sa nimereasca asasinul, acesta va trebui sa indeplineasca o pedeapsa data de cel care l-a descoperit. Daca, in schimb, cel care acuza nu nimereste asasinul, va avea el de indeplinit o pedeapsa data de adevaratul asasin. Jucatorii carora li s-a tras cu ochiul nu au voie sa arate cine este asasinul, descoperirea lui ramanand in sarcina jucatorilor care inca sunt in joc.

La septica americana se poate juca in 2-5 jucatori. Fiecarui jucator i se impart cate 5 carti. O carte se pune cu fata in sus pe masa, aceasta fiind "cartea care se cere" iar restul pachetului se pune pe masa cu fata in jos. Primul jucator va trebui sa puna jos o carte fie de aceeasi culoare fie de aceeasi valoare cu cartea care se cere. Daca nu are, va trebui sa ia o carte din pachetul de jos. Daca are in mana un septar, il va putea pune acesta pentru a schimba culoarea, ceilalti jucatori fiind obligati sa puna orice carte la culoarea ceruta. Castiga cel care ramane primul fara nici o carte in mana. Dar, pentru a face jocul mai interesant, avem doierii si asii. Doierul are puterea de a-l obliga pe jucatorul care este la rand (imediat ce un alt jucator a plasat un doier) sa ia doua carti de jos, din pachet. Asul, in schimb, va suspenda jucatorul imediat urmator celui care l-a plasat jos. In plus, jucatorul care ramane cu o singura carte in mana are obligatia de a anunta "ultima" imediat, in caz contrar fiind obligat sa ia doua carti din pachetul de pe masa.

(Daca vreti sa jucati septica romaneasca pe calculator, gasiti un joc numit "gseptica.setup" in sectiunea Fisierele mele, din josul acestei pagini)

La Septica romaneasca se impart cate 4 carti fiecarui jucator (se poate juca in 2-4 jucatori). Asii si zecicile sunt cartile care fac puncte - 8 puncte in total per joc. Septarii sunt cartile care iau orice alta carte. Jocul se desfasoara in felul urmator: primul jucator pune jos o carte. Daca nici unul dintre ceilalti jucatori nu pune jos o carte de aceeasi valoare cu cea pusa de primul sau un septar, cel care a pus prima carte ia toate cartile si pune jos alta. Daca, insa, un alt jucator pune jos o carte de aceeasi valoare sau un septar, intre cei doi va avea loc un "razboi". Pentru ca primul jucator sa nu piarda cartile, trebuie sa puna o alta carte de aceeasi valoare sau un septar, in caz contrar celalalt jucator va lua cartile si va avea dreptul sa puna el prima carte jos ("sa ia mana pe el"). De obicei, jucatorul care "are mana pe el" are avantaj fata de ceilalti jucatori. Castiga cel care la sfarsit aduna mai multe puncte. Pentru a intelege mai bine jocul incercati sa jucati cateva partide online, la adresa data mai sus.

Am vazut ca se intra mult la mine pe blog pentru articolele despre cartile de joc scrise anterior, pe care, apropo, le gasiti aici:

Asa ca, spre amintirea mea si cunoasterea altora, vreau sa scriu despre jocurile de carti pe care le jucam in copilarie si le mai jucam si acum cand ne adunam la un pahar de vorba. Am sa incep cu jocurile copilariei, adica cele mai simple si mai pline de distractie, cu care ne umpleam cateodata zilele in care eram consemnati in casa, sau pe care le jucam in clasa atunci cand lipsea profesorul sau chiar in scara blocului - atunci cand ploua si nu puteam fugi la fotbal.

Cartile cu care jucam sunt cele unguresti, celelalte nefiind foarte populare printre noi, ardelenii.

Primul joc pe care l-am invatat de copil (si care e cel mai simplu de jucat, fiind in acelasi timp foarte distractiv) este Curcubeul (are mai multe nume, dar eu il cunoasc dupa acesta). Se ia intregul pachet de carti de joc (32 la numar) si se aseaza pe masa cu fata in jos, astfel incat sa formezi un cerc. Ultima carte se aseaza cu fata un sus, in mijlocul cercului format din celelalte carti. Pot juca mai multi jucatori, dar numarul ideal e 4-6 jucatori. Pe rand, fiecare jucator trebuie sa ia o carte de jos, din cerc, pana nimereste culoarea cartii puse cu fata in sus. Toate cartile pe care le intoarce in cautarea culorii potrivite se vor lua de jos si se vor tine in mana. Cand gaseste culoarea ceruta, aseaza cartea peste cealalta, tot cu fata in sus, dupa care trebuie sa o acopere cu o carte de alta culoare, pusa tot cu fata in sus. Urmatorul jucator, la randul lui, va cauta cartea care sa aiba aceeasi culoare cu cea pusa de jucatorul dinainte, dupa care va trebui sa acopere cartea gasita cu una de alta culoare. Jocul se termina cand nu mai sunt carti in cerc si nici in mana vreunui jucator. Daca, insa, se termina cartile din cerc, dar jucatorul care e la rand mai are carti in mana si nu a gasit inca culoarea potrivita, va trebui sa ia cartea de jos. Daca mai sunt in joc si alti jucatori care mai au carti in mana vor trebui sa continue pana raman fara carti. Castiga primul jucator care a gasit culoarea potrivita, a avut o carte de alta culoare cu care sa o acopere si ramana fara carti in mana. Jocul poate continua pana ramane doar un jucator care mai are carti in mana, acela fiind ultimul.

Closet (sau Buda) - i se mai zice si Podul
Nu e un joc de carti in sine, ci un joc cu cartile. Se ia tot pachetul de carti si se aseaza fiecare carte pe masa, cu fata in jos, astfel incat sa formeze un cerc inchis, nu foarte mare (ca la Curcubeu, cu diferenta ca in mijloc nu se lasa loc liber ci se acopera). Ultimele doua carti se folosesc pentru a face un fel de piramida (pod), proptindu-se una de cealalta, astfel incat sa stea in picioare. Pot juca mai multi jucatori, ideal jucandu-se in 3-6 jucatori. Primul jucator va trebui sa traga o carte, avand insa grija sa nu darame podul. Urmatorul va trage o alta carte, avand grija - tot asa - sa nu darame cele doua carti ce formeaza podul. Jocul se joaca pana cand unul dintre jucatori darama podul sau nu mai sunt carti jos in afara de cele doua care formeaza piramida. Cel care darama podul se spune ca "pica in buda", pe ardeleneste. Mai pe intelesul tuturor: cade in closet.

Popa-Prostu
Popa-Prostu e un joc unde pot juca pana la 7 jucatori, varianta optima fiind totusi 4-6 jucatori. In joc intra atatea "perechi" de carti cati jucatori sunt. O "pereche" de carti este formata din toate cele patru culori ale unei suite de carti. Perechea de cai nu intra in joc, calul (sau Regele, sau Popa) de rosu fiind in mod traditional Popa-Prostu. Se amesteca bine toate perechile de carti plus Popa-Prostu si se impart jucatorilor. Primul jucator din dreapta celui care imparte va primi 5 carti, el fiind primul care incepe dand una dintre carti jucatorului din dreapta lui (o pune cu fata in jos). Acesta o va lua de jos si va pune alta jos pentru jucatorul din dreapta sa si tot asa. Castiga cel care reuseste primul sa isi faca o pereche completa. El va trebui sa puna  cartile jos, acesta fiind semnalul ca are o pereche completa. Cel care ramane la sfarsit cu Popa-Prostu in mana va primi o pedeapsa de la castigator.

Csable-csacsi e o varianta a jocului Popa-Prostu, jucata in Ungaria sau in Ardeal. Aici cel care pierde nu e "Popa-Prostu" ci "un magarus, un urecheat" (rog cunoscatorii de limba maghiara sa ma corecteze daca am scris sau tradus gresit - imi amintesc doar vag ce inseamna, eu nefiind vorbitoare de maghiara). Aici pot juca 3-4 jucatori si in functie de numarul lor se pun in joc trei sau patru culori. Jucatorii vor trebui de data aceasta sa adune toate cartile de aceeasi culoare (8 la numar). Procedeul de joc e asemanator cu cel de la Popa-Prostu. Primul jucator pune o carte cu fata in jos pentru cel din dreapta lui. Acesta nu ia cartea primita inainte de a pune alta carte pentru cel din dreapta lui. Jocul e distractiv daca totul se face foarte repede, schimbul de carti avand menirea de a distrage atentia jucatorilor, acestia nemaifiind atenti la ceilalti, astfel incat primul care are o culoare completa poate pune cartile jos fara a fi observat de ceilalti. Abia cand ceilalti isi dau seama ca unul dintre ei a castigat vor arunca si ei cartile, ultimul care le arunca pe masa fiind "Csable-csacsi" - Magarusul. Acesta va primi o pedeapsa de la castigator.

Razboi (Duel)
Un joc foarte usor, care se poate juca cu orice fel de carti de joc, dar si cu cartonase de colectionat, cum erau cele de la gumele Turbo sau Lazer. Se poate juca in 2-4 jucatori sau chiar si mai multi. Intregul pachet de carti se imparte in mod egal intre jucatori. Acestia nu se vor uita in carti, ci le jor tine in palma cu fata in jos. Primul care incepe pune o carte jos, luata de deasupra teancului pe care il tine in mana, fara a se uita la carte. Al doilea va pune tot cartea de deasupra teancului lui de carti. La fel vor face si ceilalti jucatori. Cartea cea "mai mare" castiga, jucatorul care a pus cartea respectiva luand cartile celorlalti. In legatura cu cartea "cea mare", la cartile normale de joc e destul de simplu: Asul e cel mai mare, zecica imediat sub el, apoi vine nouarul, optarul si septarul, pe urma calul si treiarul, cel mai mic fiind doiarul. Totusi, unii prefera o alta numaratoare, cu asul, regele, treiarul si doierul cele mai mari carti. Important e ca inaintea jocului jucatorii sa stabileasca ordinea cartilor. La fel, daca se joaca cu alt tip de carti sau cu cartonase de colectionat, se va face o ierarhie a acestora. Daca doi sau mai multi jucatori pun o carte de valoare egala cu alta, atunci intre ei va exista un "razboi". Ei vor continua sa puna carti jos pana unul dintre ei pune o carte mai mare decat a celuilalt, castigatorul urmand sa ia toate cartile din teancul de jos. Cand doi sau mai multi jucatori sunt "in razboi", ceilalti asteapta sa termine fara a mai pune carti jos. Primul care ramane fara carti iese din joc, cel care ramane pana la sfarsit cu cele mai multe carti in mana fiind castigatorul.

Pentru a nu ma intinde prea mult cu acest post l-am impartit in doua parti. A doua parte o veti puteti gasi aici.

Daca va nedumereste titlul, aflati ca "OI" este "Operatorul de Interviu". Povesteam intr-un alt articol cateva amintiri de pe vremea cand prestam ca operator de interviu pe la diverse firme, in perioada facultatii. Revin, de data asta cu cateva sfaturi ale unui operator de interviu "patit" - patit, da! ca am avut multe aventuri.

1. Feriti-va de caini ! Oamenii sunt niste fiinte tare ciudate - le plac atat de mult animalele incat uita ca traiesc intr-o comunitate care are niste reguli in aceasta privinta. Nu ma refer la cei care locuiesc la casa si au caine in curte, nici la cei care cres caini in apartament (desi aici e discutabil) - nu! ma refer la cei care cresc caini in scara blocului. Si, credeti-ma, nu sunt putini.

De la o astfel de javra de bloc am tras odata o sperietura grozava. Eram intr-un bloc de garsoniere din Cluj, de pe Detunata, unde trebuia sa realizez cateva interviuri. Am urcat cu liftul pana la etajul superior, de unde trebuia sa selectez oameni pentru sondaj din 20 in 20 de apartamente. Pe la etajul trei, dupa ce am sunat fara succes la mai multe usi (era in jurul orei 14, majoritatea oamenilor erau la servici), ma aflam cam pe la mijlocul culoarului cand aud un marait. La inceput am crezut ca mi s-a parut. Mai inaintez cateva usi - maraitul devine acum de-a dreptul amenintator. Abia atunci casc si eu ochii in jur. Si ce vad? La capatul coridorului, in usa deschisa a balconului, silueta unui caine. Dupa cum arata parea sa fie un pit-bull, dar nu am stat sa ma conving. Era cu tot corpul incordat spre mine si maraia foarte-foarte urat. Stiind ca nu trebuie sa fug din fata unui caine, am inceput sa dau pe spate, calm, incet, cu ochii pe javra. Nu am apucat sa ma retrag mai mult de 2 usi, cand potaia a si pornit spre mine in galop. Nici pana azi  nu-mi amintesc cum am reusit sa ma intorc si sa o iau la sanatoasa. Mi s-au taiat genunchii de spaima. Cert e ca m-am trezit imediat in spatele usilor ce desparteau casa liftului de coridor, cainele era in spatele meu si eu apucasem sa pun clantusca pe usa sa nu se deschida. Am plecat de acolo mai mult moarta decat vie, tremurand, si a trebuit sa ma opresc pe o banca din apropiere ca sa-mi revin.

2. Aveti grija pe ce va sprijiniti ! Chiar daca nu sunt prea elegante, confortabile sau aratoase, blocurile cu apartamente sunt ideale pentru operatorii de interviu. Cu cat sunt mai inalte, cu atat mai bine, deoarece ai mai multi potentiali respondenti (depinde de cum e alcatuit esantionul si care sunt regulile de selectie pe care trebuie sa le respecti). Cand in calea mea se ivea cate un bloc de 8-10 etaje era o adevarata placere - insemna ca nu mai trebuie sa imi bat picioarele pe o strada lunga plina de case.

Intr-un astfel de bloc din Cluj era sa-mi dau sufletul. Am urcat cu liftul pana la etajul 8. Acolo, daca nu ma insel, am reusit sa completez un chestionar ceea ce insemna ca trebuie sa sar un etaj fiindca asa spuneau regulile de selectie. Repezita cum eram (era catre sfarsitul zilei si doream sa plec spre casa) am coborat in graba scarile. La etajul 7, cum dau sa cobor spre 6, incerc sa ma sprijin de balustrada si deodata simt cum imi pierd echilibrul si ma aplec amenintator spre interior, spre casa scarilor. Balustrada era rupta.  Nu numai balustrada, ci tot grilajul acela de fier de la scari. Noroc ca nu a cedat cu totul, ci se mai tinea intr-un punct sau doua de sudura.

Mi-am recduperat echilibrul in mod miraculos dupa ce ma si vedeam in imaginatia mea la 7 etaje mai jos, zdrobita de beton, cu chestionare imprastiate jur-imprejurul meu - victima nevinovata a inconstientei unora. Exact, din inconstienta unora era s-o patesc eu. Pentru ca trebuie sa va spun ca balustrada respectiva nu am rupt-o eu - era rupta dinainte. Probabil ca locatarii de la etajul acela si de la cel de deasupra cunosteau lucrul asta si stiau sa se fereasca, dar pentru un strain venit prima oara in acel bloc - era o capcana uluitoare. Cu inima batandu-mi nebuneste (inca sub impresia plutirii la inaltime) am hotarat sa-mi inchei ziua si sa pornesc spre camin.

3. Daca respondentul da semne de nebunie - Roiu ! Partea cea mai nasoala in munca operatorilor de interviu e ca nu pot sti niciodata cine deschide usa la care suna. Poate fi un betiv violent, poate fi un nebun furios sau, dimpotriva, poate fi o casnica cumsecade care te invita la ceai sau poate un intelectual cu care ai ce povesti. Din pacate, regulile de esantionare nu pot evita intalnirea cu personaje periculoase.

Eram, odata, tot in Cluj, prin Manastur, chiar langa Billa, la unul dintre blocurile acelea inalte, de 8 etaje. Eram la etajul 7 (iar 7, cifra fatidica) si am sunat la o usa. Mi-a deschis un domn la vreo 40 de ani care - drept sa va spun - arata perfect normal, imbracat bine, avea o anumita distinctie. Era chiar ok. Incep sa-i zic poezia: cine sunt, ce doresc, ca e vorba despre un sondaj de opinie...bla,bla,bla... Nu am apucat sa termin textul. Individul a inceput sa tipe la mine: "Cine te-a trimis?" "Cum ai ajuns la mine?". Eu, inca eram calma, incerc sa ii explic cum e cu esantionul, cu selectia... Credeti ca am avut cu cine vorbi?! Tipul iesise din cadrul usii, pe coridor si o tot dadea inainte cu urletele. Zicea ca e din Armata, ca el nu are voie sa raspunda, ca eu de ce am venit la el, ca cine m-a trimis si asa mai departe. Mai ca nu facea spume la gura. Am incercat sa ma retrag, dar nebunul venea dupa mine. Pana la urma a inceput cu amenintari: daca nu ii zic cine m-a trimis ma arunca de la etaj, in casa scarilor - intre timp individul imi blocase calea de retragere. Nu am stat sa vad daca glumeste sau nu. Oricat de absurd ar fi parut sa faca asta, nu aveam chef sa ma iau in gura cu nebunul. Asa ca am prins un moment in care nu era atent si am reusit sa fug pe scari in jos. Noroc ca individul nu s-a luat dupa mine si am scapat cu o fuga rusinoasa - dar sanatoasa.

Astea sunt doar cateva dintre partile nasoale ale muncii operatorilor de interviu. Au fost si momente frumoase, dar despre acelea am sa va povestesc altadata. Spor la chestionare !

Tocmai am aflat la stiri ca a murit Gheorghe Dinica. Fie-i tarana usoara ! Cred ca e actorul roman care imi placea cel mai mult din "vechea garda".

Nu vreau sa scriu ce au scris majoritatea site-urilor de stiri...cat s-a chinuit si ce grav bolnav a fost si ... mai bine sa ne amintim de el cum a fost plin de viata. Fotografia de mai sus cred ca il reprezinta. Asa a dat, de la el, pentru ceilalti, cu bratele si sufletul deschise, tot talentul de care a fost in stare

A trait cum a vrut si s-a distrat cat cuprinde. A putut sa fie ce a vrut el, de la borfas la ofiter al armatei, si toate rolurile le-a jucat cu o putere de evocare extraordinara. A pus suflet in tot ce a facut si a trait fiecare farama de viata a personajelor sale ca si cand ar fi fost a lui proprie.

Maestre, jos palaria!

Zilele astea, daca te uiti pe site-urile de recrutare sau deschizi un ziar la ofertele de locuri de munca, imposibil sa nu dai peste 2-3 anunturi de genul "Se cauta Operator de interviu". Pe de o parte e si normal. E an electoral, se fac studii de piata, se fac diverse sondaje  etc. In ultima vreme parca s-au inmultit si companiile care se ocupa (mai mult sau mai putin profesional) cu sondarea opiniei publice si tot felul de cercetari ale pietei.

Nu stiu cati dintre cei care isi cauta o slujba stiu ce e acela un Operator de interviu. Am citit un articol in care o doamna ce recruta doritori pentru un astfel de job se plangea de faptul ca doua treimi dintre acestia renuntau in momentul in care aflau ca este vorba despre munca de teren. O alta parte renunta in momentul in care ajung la primul lor posibil respondent si sunt refuzati.

A adevarat ca munca de teren nu e pentru oricine. E si mai adevarat ca pentru a face munca unui operator de interviu ai nevoie de mai multe calitati. In primul rand, trebuie sa fii organizat si corect (onest).  Daca esti o persoana imprastiata nu poti fi un bun operator de interviu. Daca nu ai responsabilitatea lucrului bine facut (conform instructiunilor), la fel. Apoi trebuie sa iti placa sa lucrezi cu oamenii, sa ii asculti, sa ii tmperezi. Nu in ultimul rand, trebuie sa ai curaj si sa posezi simtul umorului.

Slujba de Operator de interviu e ideala pentru studentii care vor sa faca un ban in plus. Fiind vorba de o munca axata pe proiecte si campanii, se lucreaza intens 3-4 zile, o saptamana, dupa care primesti plata. E ideala si deoarece, fiind tanar, poti trece mai usor prin "aventurile" inevitabile ale unui Operator de interviu. De aceea ziceam ca trebuie sa fii curajos si sa ai simtul umorului.

Am inceput sa va povestesc despre asta tocmai fiindca, in ultima vreme, am vazut multe anunturi de recrutare pentru Operatori de interviu. Si mi-am amintit ce aventuri am avut in facultate, cand prestam si eu munca asta. E si normal, am facut Sociologie, trebuia sa fiu si Operator de interviu. Daca urmezi Facultatea de Sociologie si nu participi macar o data la un sondaj de opinie, in teren, e ca si cand ai  urma Facultatea de Chimie si nu te-ai atinge macar o data de eprubeta.

Prima data am fost Operator de interviu pentru Metro-Media Transilvania in Anul I. Boboc in toate sensurile. Prima data pe teren, pentru un sondaj pe teme politice. Am avut de lucru in Arad si in Cluj si am facut in total aproximativ 80 de chestionare in doua saptamani. A doua oara am fost in anul II, pentru o alta firma din Cluj, dupa aceea am fost in practica 1 saptamana, tot in Cluj. Am avut cateva intamplari ciudate de fiecare data: unele amuzanta, altele deloc amuzante. Va povestesc intr-un post viitor cateva experiente traite ca Operator de interviu. In orice caz, dupa ce am terminat facultatea nu mai am activat pe teren. Parca nici nu mi se mai potrivea, nici nu mai aveam rabdare si nervi pentru asa ceva. De acum e randul studentilor actuali sa presteze. Vor avea ce povesti mai tarziu.

Astazi am inceput o campanie de convocare online a fostilor mei colegi de facultate. Din pacate, au trecut deja trei ani de cand am terminat scoala si ne-am cam pierdut unii pe altii. As vrea sa stiu ce mai fac fostii colegi, care mai e viata lor, ce mai viseaza, ce li se mai intampla...Problema e ca in afara de online alta optiune nu prea imi e la indemana. Sigur ca e mai placut sa te intalnesti cu ei la o poveste, la o cafea sau bere, prin vreun bar pe unde ne petreceam altadata orele de curs, dar e destul de greu. Mai ales pentru ca nu mai locuim in acelasi oras. In plus, nici cu telefonul nu prea poti tine legatura. E scump, nu prea ai vreme...

Asa ca mi-am zis ca online-ul trebuie sa fie mediul de intalnire. Le-am trimis azi mail si mesaj pe Hi5 (la cei pe care i-am avut in agenda) si chiar as vrea sa nu considere ceea ce am facut ca fiind spam. Le-am cerut adresele de bloguri (cine detine asa ceva) sau ID-urile pe care le au pentru diferite retele sociale

Pana acum mi-a raspuns Issore, pe care o salut cu drag. Adresa ei de blog: yssore.wordpress.com. Intrati cu incredere, a avut mereu ceva interesant si inteligent de spus.

Dragi colegi, care ajungeti mai mult sau mai putin din intamplare pe acest blog, va rog sa lasati un coment sau sa imi scrieti mail la adresa fbronnie@gmail.com sau jsssronie@yahoo.com. Am fost promotia Sociologie, anii 2002-2006 de la Facultatea de Sociologie si Asistenta sociala, Universitatea "Babes-Bolyai"-Cluj. Vreau sa pastram legatura.

Let's stay in touch !

Eram in anul I de Facultate, in camin de fete cu inca patru colege in camera. V-am mai povestit eu despre asta aici. Intamplarea pe care vreau sa o povestesc astazi o are in centru tot pe Miruna - de fapt, nu chiar pe ea, ci covorul ei fermecat. Covorul asta, sustinea Miruna, era nou-nout. Dupa felul in care se purta cu el ziceai ca e zestrea ei de nunta. Aproape in fiecare zi se punea in genunchi si aduna firele de par de pe covor, iar sambata il spala cu o perie inmuiata in apa cu detergent.

Intr-un weekend, prin semestrul 2 am ramas in camera doar eu si Lili (colega de facultate), celelalte fiind plecate pe la parinti pe acasa. Nu mai tin minte exact ce faceam. Invatam sau citeam ceva si lui Lili i s-a facut pofta de o cafeluta. Singurul expresor de cafea din camera era a lui Miruna. Il pusese pe jos, pe covor, intre doua paturi, acolo fiind singura priza accesibila din camera. Pune Lili apa, pune cafea, baga stecherul in priza, apasa butonul de pornire si apoi se intoarce la ale ei - invata ceva. Si invata, si invata, si invata...si expresorul nimic. Intre timp vine o alta colega de facultate pe la noi (statea in acelasi camin, in alta camera) sa mai discutam una-alta. Povestim noi ce povestim si expresorul tot nimic.

La un moment dat parca incepe sa miroasa a ars. Ne uitam noi la expresor - nimic. Ne uitam una la alta, ridicam din umeri si ne vedem de ale noastre in continuare. Dupa inca vreo cinci minute mirosul de ars devine persistent. Mai aruncam o privire intr-acolo...tot nu pare nimica suspect. Fac o paranteza aici: eu nu beau cafea, nu imi place, nu simt nevoia, nu ma intereseaza - cafeaua lui Lili era ultima chestie de pe Pamant care sa ma intereseze. Daca vrea cafea sa se ocupe sa si-o faca, imi ziceam.

In sfarsit se hotareste Lili sa vada ce se intampla. Cand se uita, in spatele expresorului ardea covorul. Covorul minune a lui Miruna. Flacara era doar atat de mare cat sa fie perfect ascunsa de expresor. Atunci sa vedeti panica. Lili incepe sa urle:

   - Foc! Foc! A luat covorul foc ! si da sa fuga afara din camera.

Sar si eu din pat (aveam patul supraetajat) sa vad ce sa intampla. Lili fuge afara pe usa. Colega venita in vizita, Iss, se agita. Face rost de undeva (nici astazi nu stiu de unde) de o sticla de 2 litri plina cu apa si sare sa stinga focul.

Intre timp vad si eu care e cauza incendiului. Lili, in loc sa bage in priza expresorul de cafea, a nimerit fierbatorul meu. Ambele aveau cablu si stecher negru, ambele erau pe covor. Fierbatorul era tipul acela rusesc, ca in poza.

Cand l-am vazut, fierbatorul meu era rosu incandescent si ardea pe covor. Din pacate, fierbatorul asta era din acela mai handicapat, cu niste fire dezizolate, vai de capul lui. Important e ca incalzea apa rapid pentru cate un ceai. Noroc ca am reusit sa o opresc pe Iss sa toarne apa din sticla aceea. Cine stie ce mai faceam.

Am reusit sa scot fierbatorul din priza si sa il tin ridicat in aer. Ardea inca, metalul era portocaliu si se deformase. Iss a turnat apa pe covor si l-a stins. Intre timp a avut si Lili curajul sa intre inapoi in camera si era speriata de numa-numa. De fapt, cam toate eram la fel de speriate. Mai mult de Miruna dacat de foc.

Sa fi vazut ce s-a mai dat Lili de ceasul mortii cat a mai ramas din weekend. Ii era frica ca vine Miruna si face o criza de nervi de toata frumusetea, pentru zestrea ei cea pretioasa. Pana duminica seara, cand a venit Miruna, tot caminul stia de intamplare si asteptau cu sufletul la gura sa vada reactia proprietarei frumosului covor. Cand au ajuns celelalte fete de acasa le-am povestit intamplarea si toate si-au amanat planurile de iesire in oras, numai ca sa fie de fata cand primeste Miruna vestea cea mare. Dar, desi ne asteptam toti la un show de milioane, reactia Mirunei a fost chiar pototlita - probabil considera ca avea prea multi spectatori care asteptau sa se sparga de ras. Cand i-a povestit Lili, asa mai pe ocolite, a inghitit in sec, s-a facut alba, a zis ca altadata sa avem mai mare grija si apoi a dat din mana a lehamite si s-a pus si a dormit cu fata la perete - fara alte comentarii.

Covorul n-a patit mare lucru. S-a topit si s-a innegrit putin si avea o gaura cam de 4 cm diametru. In rest era ca nou.

Scurt metrajul de mai jos este dedicatie pentru Mama si pentru toti parintii care se amuza stand la calculatoarele noastre, ale tineretului:

The Yellow Smiley Face ( © PortableFilmFestival.com ) from Nixie on Vimeo.

Asa e la inceput, mai greu, mai cu frica, mai probleme cu engleza ...nimeni nu se naste invatat. Ideea e sa mergi mai departe, sa vrei sa inveti, sa iti placa si sa ceri ajutor cand te blochezi.

In Caminul 14 din Hasdeu-Cluj existau asa-zisele "camere cu switch-ul", respectiv patru camere per etaj, adica doua per corp de cladire. Avand in vedere ca erau 30 de camere per corp si doar 8 porturi per switch, era o adevarata batalie sa ajungi la un loc in retea (se vindeau locuri in retea mai ceva ca locurile in camin). In primul an nu am stiut cum stau lucrurile, asa ca am ramas fara internet vreo doua-trei luni, pana cand cineva a renuntat la locul in camin (si in retea) si am reusit si noi (camera 231) sa ne ajungem.

Al doilea an, am vrut sa fiu mai smechera si sa fiu printre primii cu retea de pe etaj. La fel ca mine, mai erau inca vreo treizeci care se credeau smecheri. Vazandu-i ca stau cu cablurile in mana in fata camerei cu switch, asteptand sa vina adminul de retea sa ii "cableze", ce mi-am zis? Ia sa fiu eu si mai smechera decat ei si sa imi pun mufa la cablu, ca ceilalti fraieri nu au mufa pe cablu si vor trebui sa astepte pana vor avea.

Zis si facut. Am venit peste jumate de ora cu cablul gata mufat, numai bine de bagat in switch. Ma uitam cu superioritate la ceilalti muritori de rand, stiind ca eu voi fi prima pe etaj care voi avea retea. Vine adminul. Deja toti erau gata-gata sa se omoare care sa fie primul si ii varau cablurile sub ochi la admin sa le mufeze lor primii. Iar eu, cu eleganta si dispret, dau gramada la o parte si ma prezint in fata adminului, cu cablul meu perfect. Ceilalti ma priveau cu o invidie sfredelitoare. La care adminul:

- OK. Si cum vrei sa bagi cablul cu tot cu mufa in camera?

Nu intelegeam ce vrea sa spuna si, dupa fetele colegilor mei invidiosi, se vedea ca nici ceilalti nu inteleg. Apoi m-am prins de faza si, rusinata, m-am retras intr-un colt sa imi plang de mila. Switch-ul era in camera, pus pe dulap. La el se trageau cablurile prin niste gauri facute in tocul usii. Gauri prin care nu trecea mufa, ci doar cablul.

Asa ca a trebui sa astept pana adminul i-a cablat pe toti ceilalti si abia apoi pe mine. Noroc ca am mai gasit un locsor in retea.

Anul urmator, ca sa nu mai patesc ca popa-prostul, pur si simplu l-am sedus pe adminul de retea si m-a cablat prima pe tot caminul. Noroc ca intre timp s-a inventat cablul wireless, ca cine stie ce mai pateam.

In 25 august 2009 a cazut turnul de apa de la Strungul. Inalt de 40 de metri, construit în 1966, turnul s-a prăbuşit, în cîteva clipe, prin implozie. A fost demolat. In locul acela se va ridica un complex de apartamente.

Sa nu uitam IMAR-ul, care s-a demolat in 2006-2007. Pe locul ramas gol se va ridica un mall cu o suprafaţă comercială de 50.000 de metri pătraţi, la care se adaugă peste 30.000 de metri pătraţi în spaţii verzi şi parcări. Investitorul este compania Africa-Israel Investments, subsidiară a AFI Europe, grup care are în dezvoltare în Bucureşti, în parteneriat cu NCH Capital, centrul comercial Cotroceni Park Mall, cu o suprafaţă de 80.000 de metri pătraţi.

Langa IMAR era si SPIACT-ul. Majoritatea dintre voi probabil nu va amintiti sau nu stiti ce e SPIACT-ul. Parea doar o adunatura de cladiri vechi si deomdate. Acolo se va construi Afi Palace Arad, care va avea 32,000 mp suprafata inchiriabila (150 de magazine). Structura de intatime este de doua etaje. Proiectul va beneficia de 1.450 de locuri de parcare situate in exterior.

Mai tineti minte Stadionul ACU? Acum acolo se gaseste Kauflandul, cu tot ce e prin jur. Parca nici nu a fost altceva acolo, asa-i?

Ce ziceti de Tricoul Rosu? Cam asa arata la ultimele fotografii, inainte sa se prabuseasca cu totul.

Dar despre Fabrica de Spirt si Drojde va mai amintiti? Iata cum arata ea acum:

Dupa cum am promis, la revenirea din vacanta am sa postez noi articole si poze. Deocamdata, insa, am de lucru de ma astup. Ma tot mir cum pot alti sa isi gaseasca atata timp sa scrie pe blog. Eu, dupa serviciu, numai de blog nu mai am timp. Poate nici prea multa pasiune, ce e drept. Ce mai tura-vura, aveti mai jos niste poze din vacanta:

Cheile Bicazului - un loc superb

Lacul Rosu - Ucigasul

Cum mi-am petrecut...(nu, nu sfârşitul lumii, ca în filmul ăsta) ci teza la română, ultima teză din Liceu.

Eram în clasa a 12-a, semestrul doi. Nu ştiu cum se procedează astăzi, dar pe atunci, în clasa a 12-a, la materiile de BAC mai importante se dădea o lucrare de simulare a BAC-ului, pentru a vedea ce ne aşteaptă peste 2-3 luni. Aşadar, am dat simularea la limba română. Dira, profesoară de română, ne-a promis că această lucrare va fi considerată teza şi nu va trebui să ne mai chinuim cu încă o lucrare. Oricum, în vremea aceea, teza, şcoala şi BAC-ul erau ultimele lucruri care ne interesau pe lume. Am dat, deci, simularea şi, fiindcă era destul de grea, majoritatea am luat note cam mici. Eu parcă am luat 8,70 în condiţiile în care la teză luam, de obicei, 10.

Când diriga a văzut ce note mici am luat la aşa-zisa teză, ce s-a gândit, săraca, se ne ajute "puţin" la medie, adică sp mai dăm încă o teză, cu subiecte alese de ea. Noi, când am auzit una ca asta, normal, ne-am scandalizat, dar dira a ţinut-o pe a ei. Dira era una dintre persoanele care atunci când dorea o chestie făcea ce făcea şi îi ieşea figura. Mai cu ameninţări, mai cu muncă de convingere, mai cu urlete şi ţipete, am stabilit noua teză peste vreo săptămînă.

Pe atunci, în clasa a 12-a era la modă să chiuleşti (bine, la mine, moda începuse mai devreme, cam de prin clasa a 2-a). Nu aşa, unul câte unul, ci la grămadă, cu toată clasa. Dar existau unele tabu-uri: nu chiuleşti de la dira/diru şi nu chiuleşti de la teze.

Vine şi ziua faimoasei teze. Noi, ofticaţi nevoie mare, nu ne-am mai pregătit în plus, de când cu simularea, aşa că ne cam ţâţâia fundul. Şi ce ne vine ideea, nouă, Trupei de şoc (adică Feli, Anchy, Chris şi cu mine): să o dăm dracului de diră, cu tot cu teza ei. Şi fiindcă ceilalţi colegi nu erau de aceeaşi părere cu noi, i-am dat dracului şi pe ei şi am plecat singure. Nu mai ştiu a cui a fost ideea, cert e că în 2 minute eram la poartă să ieşim din liceu. Abia-abia am trecut de portar (nu era voie să ieşim în timpul orelor) şi, fericite că încălcăm tabu-ul amintit mai sus şi că ne doare în fund de asta, am pornit-o la plimbare.

Ce să facem? Cum să treacă vremea? Ne-am dus la magazin, am luat o sticlă de jumate de Tanita de ciocolată (vă mai amintiţi lichiorul ăla?) şi ne-am dus în parcul aflat nu departe de liceul nostru, pe malul Mureşului. Acolo, stând turceşte pe iarbă şi trecând sticla de Tanita din mână în mână, ne-am petrecut cea mai mişto teză din viaţa noastră. Şi, credeţi-mă, a meritat cu vârf şi îndesat, chiar dacă a doua zi ne-am luat morcovu.

Da, citesc, ce mare lucru? Şi nu citesc fiindcă cineva doreşte să işi vândă ziarul cu cartea sau fiindcă cineva zice că trebuie, ci fiindcă îmi face plăcere şi îmi este folositor. Am să vă povestesc mai jos de ce.

Eram încă înainte de a merge la şcoală când îmi doream cu ardoare să pot să citesc şi eu, aşa cum îi vedeam pe ai mei, care, ţinând cartea în mână, păreau că sunt într-o altă lume, misterioasă, plină de aventuri, interesantă...inaccesibilă mie.

La şcoală o primă dezamăgire în ceea ce priveşte lectura a fost descoperirea că eu nu citesc "ce trebuie". În clasa întâi, spre sfîrşit, ne-a cerut învăţătorul să aducem fiecare de acasă câte o carte care ne place, pentru a citi un fragment din ea în faţa clasei. Nu ştiu cum s-a nimerit că fiecare a dus ba un Eminescu, ba un Alecsandri, ba un Coşbuc, din care au citit abia-abia o strofişoară, iar eu am dus o carte scrisă de un autor străin arhinecunoscut, care îmi plăcea foarte mult, dar din care nici nu am apucat să citesc mai mult de o propoziţie, două. M-a oprit învăţătorul. Motivul: ceilalţi copii nu prea înţelegeau ce citesc eu acolo. Şi atunci, ce credeţi că a spus dascălul? "Cartea asta nu e buna, altădată să aduci una mai bună!" Pe atunci, vorba învăţătorului era lege pentru mine. Când am ajuns acasă am aruncat cartea respectivă în spatele bibliotecii şi cu prima "colectare de hârtie" am expediat-o la reciclat. Şi era o carte care îmi plăcea, ceva despre o vulpe, nu mai ştiu exact, pe care mi-a cumpărat-o mama din Orăşelul Copiilor încă dinainte de a merge la şcoală. De atunci am refuzat să mai citesc.

Abia prin clasa a treia - a patra m-am apucat să citesc din nou. Între timp mi-am dat seama că oamenii mari nu au întotdeauna dreptate, că cerul nu e mereu senin şi că nu toată lumea îţi vrea neapărat binele. Aşa că m-am apucat să citesc ceea ce doream eu, respectiv cărţi care nu erau potrivite pentru anii mei. Dacă încerca mama să îmi dea să citesc o carte recomandată vârstei nu mai citeam. Deloc. Aşa că, după o vreme, s-a săturat şi ea, săraca, să mai insiste cu lectura "recomandată" şi m-a lăsat să citesc exact ceea ce doream eu. Mai târziu m-am şi înscris la 2 biblioteci: cea de la şcoală şi cea de cartier. La biblioteca de la şcoală puteam să cer doar lecturile obligatorii sau recomandate şi luam cărţile care îmi trebuiau la ore, pe care nu le savuram nicicum şi pe care le consideram o adevărată corvoadă. La biblioteca de cartier puteam să intru printre rafturi şi să îmi aleg cărţile pe care le doream eu şi pe care le citeam pe nerăsuflate.

În acei ani aveam încă impresia că ceea ce citesc eu e ceva parcă ruşinos, nepotrivit, ceva despre care nu pot povesti la şcoală, ceva ce trebuie să rămână acasă, doar cu mine. Nu vă închipuiţi că citeam pornoşaguri (nu existau pe atunci) sau Dostoievski (nu mă interesa). Citeam tot felul de cărţi, unele pentru copii, unele nu, cu autori mai mult sau mai puţin necunoscuţi, singura condiţie era să mă atragă pe mine.

Abia în clasa a noua mi-am dat seama că lectura mea "nerecomandată" constituia un adevărat avantaj faţă de colegii mei de clasă. Diriginta, profesoară de română, ne-a dat o primă lucrare de control în care trebuia să facem o compunere de o pagină despre natură. Trebuie să vă spun că eu nu mă consideram deloc "tare" la compuneri. Când diriga ne-a adus lucrările corectate, ne-a lăudat şi ne-a vorbit despre lucrări. A numit câţiva colegi care l-au avut ca inspiraţie pe Sadoveanu, alţii care l-au avut ca inspiraţie pe Creangă sau vreun alt autor din manualele de şcoală. Interesant era faptul că recunoştea stilul autorului şi i-a catalogat pe colegii mei după autorul din care s-au inspirat. Scriseseră despre Deltă, despre tei, despre Siret, despre dealurile Moldovei sau mai ştiu eu ce. I-a lăudat pe toţi, deopotrivă. Dar, zicea dira, cea mai frumoasă lucrare, mai originală şi mai interesanta este a... exact, era a mea. Ceea ce m-a mirat foarte tare. Fiindcă m-am inspirat din cartea unui scriitor cu totul nepotrivit vârstei mele şi ideii de lectură recomandată, o carte pe care dira nu a citit-o şi nu o va citi niciodată, având un stil pe care nu îl recunoştea şi nu îl putea cataloga. Şi m-a pus să citesc în faţa clasei compunerea. Triumf.

Ei, da, din acel moment, am început să folosesc cu succes, în avantajul meu şi spre mirarea altora, ceea ce citeam "în cărţile mele" (aşa le zicea mama). Mi-am dat seama că aveam o bogăţie de idei şi de cuvinte care le erau străine colegilor mei şi că, dacă ştiam să le folosesc cum trebuie, puteam să impresionez. Le-am folosit, zic eu, destul de bine, fiindcă la sfârşitul liceului eram şefă de promoţie şi majoritatea profesorilor şi elevilor mă admirau. La fel s-a întâmplat şi în facultate şi la master. Faptul că ştiam că am acest avantaj faţă de majoritatea colegilor mi-a dat un fel de siguranţă, poate şi un aer de superioritate, dar şi o încredere în propriile mele forţe, în ceea ce ştiu, în ceea ce pot.

Acum îmi e uşor să fiu eu însămi, să gândesc eu singură, să iau informaţie de oriunde şi să ştiu să o utilizez în folosul meu. Toate astea nu s-ar fi întâmplat dacă nu aş fi citit "cărţile mele". Cărţile astea mi-au format personalitatea, m-au îmbogăţit cu o lume inaccesibilă altora şi m-au ajutat enorm.

Şi susţin sus şi tare, în faţa oricui: Citeşte! Citeşte ce vrei tu, ce îţi face plăcere, chiar dacă nu e o lectură recomandată sau apreciată şi lăudată de alţii. Nu îi lăsa pe alţii să spună că ceea ce citeşti tu nu este bun. Dacă ţie cartea îţi deschide o lume întreagă în faţă, nu contează că nu e scrisă de Eliade sau de Coelho. Eşti mai câştigat dacă citeşti cu plăcere o carte necunoscută decât dacă citeşti în silă cartea unui mare şi mult-lăudat scriitor.

Da, citesc, ce mare lucru? Comentaţi?