Teza la Română

Cum mi-am petrecut...(nu, nu sfârşitul lumii, ca în filmul ăsta) ci teza la română, ultima teză din Liceu.

Eram în clasa a 12-a, semestrul doi. Nu ştiu cum se procedează astăzi, dar pe atunci, în clasa a 12-a, la materiile de BAC mai importante se dădea o lucrare de simulare a BAC-ului, pentru a vedea ce ne aşteaptă peste 2-3 luni. Aşadar, am dat simularea la limba română. Dira, profesoară de română, ne-a promis că această lucrare va fi considerată teza şi nu va trebui să ne mai chinuim cu încă o lucrare. Oricum, în vremea aceea, teza, şcoala şi BAC-ul erau ultimele lucruri care ne interesau pe lume. Am dat, deci, simularea şi, fiindcă era destul de grea, majoritatea am luat note cam mici. Eu parcă am luat 8,70 în condiţiile în care la teză luam, de obicei, 10.

Când diriga a văzut ce note mici am luat la aşa-zisa teză, ce s-a gândit, săraca, se ne ajute "puţin" la medie, adică sp mai dăm încă o teză, cu subiecte alese de ea. Noi, când am auzit una ca asta, normal, ne-am scandalizat, dar dira a ţinut-o pe a ei. Dira era una dintre persoanele care atunci când dorea o chestie făcea ce făcea şi îi ieşea figura. Mai cu ameninţări, mai cu muncă de convingere, mai cu urlete şi ţipete, am stabilit noua teză peste vreo săptămînă.

Pe atunci, în clasa a 12-a era la modă să chiuleşti (bine, la mine, moda începuse mai devreme, cam de prin clasa a 2-a). Nu aşa, unul câte unul, ci la grămadă, cu toată clasa. Dar existau unele tabu-uri: nu chiuleşti de la dira/diru şi nu chiuleşti de la teze.

Vine şi ziua faimoasei teze. Noi, ofticaţi nevoie mare, nu ne-am mai pregătit în plus, de când cu simularea, aşa că ne cam ţâţâia fundul. Şi ce ne vine ideea, nouă, Trupei de şoc (adică Feli, Anchy, Chris şi cu mine): să o dăm dracului de diră, cu tot cu teza ei. Şi fiindcă ceilalţi colegi nu erau de aceeaşi părere cu noi, i-am dat dracului şi pe ei şi am plecat singure. Nu mai ştiu a cui a fost ideea, cert e că în 2 minute eram la poartă să ieşim din liceu. Abia-abia am trecut de portar (nu era voie să ieşim în timpul orelor) şi, fericite că încălcăm tabu-ul amintit mai sus şi că ne doare în fund de asta, am pornit-o la plimbare.

Ce să facem? Cum să treacă vremea? Ne-am dus la magazin, am luat o sticlă de jumate de Tanita de ciocolată (vă mai amintiţi lichiorul ăla?) şi ne-am dus în parcul aflat nu departe de liceul nostru, pe malul Mureşului. Acolo, stând turceşte pe iarbă şi trecând sticla de Tanita din mână în mână, ne-am petrecut cea mai mişto teză din viaţa noastră. Şi, credeţi-mă, a meritat cu vârf şi îndesat, chiar dacă a doua zi ne-am luat morcovu.

Citeşte mai departe......

Citesc !

Da, citesc, ce mare lucru? Şi nu citesc fiindcă cineva doreşte să işi vândă ziarul cu cartea sau fiindcă cineva zice că trebuie, ci fiindcă îmi face plăcere şi îmi este folositor. Am să vă povestesc mai jos de ce.

Eram încă înainte de a merge la şcoală când îmi doream cu ardoare să pot să citesc şi eu, aşa cum îi vedeam pe ai mei, care, ţinând cartea în mână, păreau că sunt într-o altă lume, misterioasă, plină de aventuri, interesantă...inaccesibilă mie.

La şcoală o primă dezamăgire în ceea ce priveşte lectura a fost descoperirea că eu nu citesc "ce trebuie". În clasa întâi, spre sfîrşit, ne-a cerut învăţătorul să aducem fiecare de acasă câte o carte care ne place, pentru a citi un fragment din ea în faţa clasei. Nu ştiu cum s-a nimerit că fiecare a dus ba un Eminescu, ba un Alecsandri, ba un Coşbuc, din care au citit abia-abia o strofişoară, iar eu am dus o carte scrisă de un autor străin arhinecunoscut, care îmi plăcea foarte mult, dar din care nici nu am apucat să citesc mai mult de o propoziţie, două. M-a oprit învăţătorul. Motivul: ceilalţi copii nu prea înţelegeau ce citesc eu acolo. Şi atunci, ce credeţi că a spus dascălul? "Cartea asta nu e buna, altădată să aduci una mai bună!" Pe atunci, vorba învăţătorului era lege pentru mine. Când am ajuns acasă am aruncat cartea respectivă în spatele bibliotecii şi cu prima "colectare de hârtie" am expediat-o la reciclat. Şi era o carte care îmi plăcea, ceva despre o vulpe, nu mai ştiu exact, pe care mi-a cumpărat-o mama din Orăşelul Copiilor încă dinainte de a merge la şcoală. De atunci am refuzat să mai citesc.

Abia prin clasa a treia - a patra m-am apucat să citesc din nou. Între timp mi-am dat seama că oamenii mari nu au întotdeauna dreptate, că cerul nu e mereu senin şi că nu toată lumea îţi vrea neapărat binele. Aşa că m-am apucat să citesc ceea ce doream eu, respectiv cărţi care nu erau potrivite pentru anii mei. Dacă încerca mama să îmi dea să citesc o carte recomandată vârstei nu mai citeam. Deloc. Aşa că, după o vreme, s-a săturat şi ea, săraca, să mai insiste cu lectura "recomandată" şi m-a lăsat să citesc exact ceea ce doream eu. Mai târziu m-am şi înscris la 2 biblioteci: cea de la şcoală şi cea de cartier. La biblioteca de la şcoală puteam să cer doar lecturile obligatorii sau recomandate şi luam cărţile care îmi trebuiau la ore, pe care nu le savuram nicicum şi pe care le consideram o adevărată corvoadă. La biblioteca de cartier puteam să intru printre rafturi şi să îmi aleg cărţile pe care le doream eu şi pe care le citeam pe nerăsuflate.

În acei ani aveam încă impresia că ceea ce citesc eu e ceva parcă ruşinos, nepotrivit, ceva despre care nu pot povesti la şcoală, ceva ce trebuie să rămână acasă, doar cu mine. Nu vă închipuiţi că citeam pornoşaguri (nu existau pe atunci) sau Dostoievski (nu mă interesa). Citeam tot felul de cărţi, unele pentru copii, unele nu, cu autori mai mult sau mai puţin necunoscuţi, singura condiţie era să mă atragă pe mine.

Abia în clasa a noua mi-am dat seama că lectura mea "nerecomandată" constituia un adevărat avantaj faţă de colegii mei de clasă. Diriginta, profesoară de română, ne-a dat o primă lucrare de control în care trebuia să facem o compunere de o pagină despre natură. Trebuie să vă spun că eu nu mă consideram deloc "tare" la compuneri. Când diriga ne-a adus lucrările corectate, ne-a lăudat şi ne-a vorbit despre lucrări. A numit câţiva colegi care l-au avut ca inspiraţie pe Sadoveanu, alţii care l-au avut ca inspiraţie pe Creangă sau vreun alt autor din manualele de şcoală. Interesant era faptul că recunoştea stilul autorului şi i-a catalogat pe colegii mei după autorul din care s-au inspirat. Scriseseră despre Deltă, despre tei, despre Siret, despre dealurile Moldovei sau mai ştiu eu ce. I-a lăudat pe toţi, deopotrivă. Dar, zicea dira, cea mai frumoasă lucrare, mai originală şi mai interesanta este a... exact, era a mea. Ceea ce m-a mirat foarte tare. Fiindcă m-am inspirat din cartea unui scriitor cu totul nepotrivit vârstei mele şi ideii de lectură recomandată, o carte pe care dira nu a citit-o şi nu o va citi niciodată, având un stil pe care nu îl recunoştea şi nu îl putea cataloga. Şi m-a pus să citesc în faţa clasei compunerea. Triumf.

Ei, da, din acel moment, am început să folosesc cu succes, în avantajul meu şi spre mirarea altora, ceea ce citeam "în cărţile mele" (aşa le zicea mama). Mi-am dat seama că aveam o bogăţie de idei şi de cuvinte care le erau străine colegilor mei şi că, dacă ştiam să le folosesc cum trebuie, puteam să impresionez. Le-am folosit, zic eu, destul de bine, fiindcă la sfârşitul liceului eram şefă de promoţie şi majoritatea profesorilor şi elevilor mă admirau. La fel s-a întâmplat şi în facultate şi la master. Faptul că ştiam că am acest avantaj faţă de majoritatea colegilor mi-a dat un fel de siguranţă, poate şi un aer de superioritate, dar şi o încredere în propriile mele forţe, în ceea ce ştiu, în ceea ce pot.

Acum îmi e uşor să fiu eu însămi, să gândesc eu singură, să iau informaţie de oriunde şi să ştiu să o utilizez în folosul meu. Toate astea nu s-ar fi întâmplat dacă nu aş fi citit "cărţile mele". Cărţile astea mi-au format personalitatea, m-au îmbogăţit cu o lume inaccesibilă altora şi m-au ajutat enorm.

Şi susţin sus şi tare, în faţa oricui: Citeşte! Citeşte ce vrei tu, ce îţi face plăcere, chiar dacă nu e o lectură recomandată sau apreciată şi lăudată de alţii. Nu îi lăsa pe alţii să spună că ceea ce citeşti tu nu este bun. Dacă ţie cartea îţi deschide o lume întreagă în faţă, nu contează că nu e scrisă de Eliade sau de Coelho. Eşti mai câştigat dacă citeşti cu plăcere o carte necunoscută decât dacă citeşti în silă cartea unui mare şi mult-lăudat scriitor.

Da, citesc, ce mare lucru? Comentaţi?

Citeşte mai departe......

Adio Strand

Referitor la Strandul din Arad si la cei care "se bucura" ca nu vor mai fi atatea birturi si atatia betivi prin zona.

Faptul ca stai la terasa si bei o bere nu te face automat betiv. Mie imi placea Strandul fiindca puteam sa aleg dintr-un numar mai mare de terase, unele cu preturi bune, altele cu preturi mai piperate. Important era ca te puteai aseza linistit la masa si apucai inserarea la povesti cu amicii. Nu ii apar pe betivii scandalagii, ci pe oamenii normali care dupa o saptamana de servici vor se se relaxeze la o bere/doua pe terasa.

Era super cand putea sa stai la Biliard, apoi mancai o Pizza la 5Colturi, te opreai la Sole, poate dadeai o tura si la Ping-Pong, mai faceai o plimbare, te opreai la Sivi...fara se te simti in ghetou. Acum ne chioram de dupa garduri.

Si orarul asta de functionare e de belea. Vinerea si sambata stateam de multe ori pana la 4-5 dimineata si ne distram, si mai uitam de stres si de servici si de alte alea. Cine nu intelege toate astea inseamna ca e unul dintre cei ce prefera sa prinda radacini in fata TV-ului si sa se culce odata cu gainile ca pe vremea lu' Ceasca.

La Cluj, de exemplu exista o strada a studentilor, unde pe 300 de metri se gasesc 30 de baruri-terase care se inchid la 6 dimineata, la plecarea ultimului client. Si niciodata nu duc lipsa de clienti (decat in vacante). Strandul, intocmai ca si strada asta de care vorbesc, e o afacere sezoniera. Exista, normal, si betivi si certuri, dar unde nu exista?

Acum, sincer, lasand la o parte prostiile, cine stie niste terase faine afara de Strand? Ca nici de al dracului nu mai calc pe acolo. Nu din cauza pretului la bilete (desi nici acela nu e convenabil) ci din cauza orarului.

Citeşte mai departe......

Mai e mult pana la civilizatie

De 1-3 Mai am fost la Casoaia. Nu am stat in camping, fiindca era foarte aglomerat, ci ne-am gasit loc pe malul paraiasului ce trece pe acolo. Un loc superb, cu iarba, copaci tineri...ce mai, paradis.

Langa noi erau niste tineri 18-22 de ani din Arad care venisera cu toporul la ei si taiau copaci (nu glumesc) pentru a face foc de tabara. Taiau copaci tineri, sanatosi, pentru a face "bancute" sa poata sa stea langa foc sa admire privelistea. In cele trei zile au taiat cel putin 3 copaci, cu inaltimi intre 6-20 metri. Nu ne venea sa ne credem ochilor.

Din pacate, nu aveam semnal la telefon ca sa putem chema pe cineva, dar si daca aveam, pe cine puteam chema sa le dea o amenda grasa? Ce poti sa faci in asemenea situatie? In nici un caz nu te poti lega de ei, ca te iau la bataie.

Cand au plecat, au lasat in urma un maldar de gunoi. Noi ne-am dus saci de gunoi de acasa si am strans tot in urma noastra. Ne-am umplut portbagajul cu saci de gunoi si ne-am dus in camping (unde erau pubele de gunoi) si i-am lasat acolo. Si nu ne-a durut mana, ba chiar ne-am simtit impacati ca am incercat sa facem ceva bine. In schimb ne-a durut sufletul cand am vazut ce au lasat altii in urma.

Si, credeti-ma, nu erau putini cei cu topoare, ba chiar cu drujbe, si asta in conditia in care prin padure era prin de uscaturi pe care puteai linistit sa le culegi, atata doar ca trebuia sa faci putin "efort".

Si noi am facut foc de tabara si a fost frumos, dar am avut grija sa il stingem cand ne-am dus la culcare prin corturi, dar altii nu sunt la fel de grijulii.

Imi pare rau sa vad asemenea oameni. Le place sa se destinda in natura si natura "le incarca bateriile", dar cand vine vorba sa dea ceva inapoi naturii, acesta e "multumescul" lor: gunoaie, copaci tineri macelariti fara mila, focuri lasate nesupravegheate...

Pana la urma, ne meritam soarta. Pana nu constientizam care e datoria noastra fata de natura nu avem nici o sansa de mai bine.

Citeşte mai departe......

Ziua Pacalelilor

Obiceiul zilei pacalelilor s-a raspandit atat de mult de-a lungul secolului XX, incat astazi pare de mirare ca unii inca se mai lasa pacaliti. Cu toate astea, an dupa an, un mare numar de oameni continua sa cada in capcane grotesti sau sunt gata sa creada cele mai fanteziste stiri.

Desi greu de stabilit un palmares, este posibil, noteaza Romania Libera, ca medalia credulitatii sa trebuiasca sa le fie acordata acelor belgieni care au postat mesaje de indignare si protest pe site-ul celui mai mare provider de internet din Belgia, Skynet, care pe 1 aprilie 2006 a anuntat, in cele trei limbi nationale, ca date fiind tensiunile crescande dintre flamanzi si valoni, umorul in public va fi interzis prin lege.

Specialistii ar putea insa argumenta ca marele premiu le-ar reveni de fapt americanilor care in 1998 au crezut anuntul publicat de catre lantul de restaurante fast food Burger King, prin care se facea cunoscuta lansarea unui hamburger pentru stangaci, conceput astfel incat ingredientele sa curga numai spre dreapta. (Ulterior, unii clienti au fost chiar auziti comandand: "Un hamburger normal, pentru dreptaci, va rog!".)

Se poate insa argumenta ca nimeni nu a depasit inventivitatea BBC-ului, care pe 1 aprilie 1957 a difuzat un reportaj in care puteau fi vazuti elvetieni care culegeau recolta de spaghetti, excelenta in acel an. Asa cum putea fi prevazut, multi telespectatori au telefonat intreband cum ar putea obtine si ei seminte pentru un arbore de spaghetti. BBC-ul si-a depasit insa performanta anul trecut, difuzand un reportaj despre migratia anuala a pinguinilor zburatori din Antarctica pana in jungla amazoniana.

Un obicei pus pe seama francezilor

Originile obiceiului de a face farse de 1 Aprilie nu au fost pe deplin elucidate, scrie Adevarul. Se presupune ca sarbatoarea moderna ar fi strans legata de adoptarea calendarului gregorian, in 1582.

Cand Regele francez Carol al IX-lea a mutat serbarea Anului Nou de pe data de 1 aprilie pe 1 ianuarie, cei care celebrau noul an pe stil vechi erau numiti „neghiobi de aprilie”. Erau destul de numerosi pentru ca la acea vreme informatiile circulau greu. Unii au aflat chiar la cativa ani buni de la adoptarea noului calendar. Cum adaptarea a fost anevoioasa, pe seama celor care nu se conformasera noii reguli au inceput sa se faca tot soiul de glume.

Traditii diferite

In Franta, Ziua Pacalelilor este cunoscuta ca „Poisson d’avril” (in trad., „peste de aprilie”). Unul dintre motive, spun specialistii, ar fi ca un peste care nu a ajuns inca la maturitate este usor de prins pentru ca nu stie sa se descurce.

Totodata, multi au inceput sa faca glume fizice pe aceasta tema. Mai precis, cand o persoana era neatenta, un farsor ii prindea pe spate un peste din hartie, dupa care striga „Poisson d’avril!“ Obiceiurile legate de Ziua Pacalelilor difera de la o tara la alta. De pilda, in Marea Britanie, Australia, Noua Zeelanda si Canada glumele trebuie facute pana la miezul zilei. Cei care fac o farsa dupa pranz intra automat in categoria pacalitilor. In alte tari, cum ar fi Irlanda, Franta si Statele Unite se pot face farse pe saturate din zorii zilei pana la lasarea noptii.

Rusii, in schimb, au importat obiceiul sub influenta britanica, numele rus al acelei zile fiind, ca in engleza, "Ziua prostilor", sustine "Romania Libera". Deseori, obiceiul poate duce chiar la crude derive: astfel, in Flandra copiii cauta sa se incuie in casa in aceasta zi sau mai degraba sa-si incuie parintii afara, indiferent de vreme (in Flandra in general ploioasa), parintii trebuind sa-si negocieze reprimirea in casa prin umile promisiuni de dulciuri si cadouri extravagante.

"Adevarul" mai arata ca, in Romania, Ziua Pacalelilor este mai degraba o „sarbatoare de import”, dar nu se poate spune cu exactitate de cand a inceput aceasta sa se raspandeasca. Antropologii spun ca acest obicei se intalneste mai mult in mediul urban, in cel rural, Ziua Pacalelilor fiind oarecum necunoscuta. Chiar si asa, obiceiul de a pacali pe cineva la 1 Aprilie nu a pus stapanire pe majoritatea orasenilor.

Articol preluat de pe site-ul 9am.

Citeşte mai departe......