Citesc !

Da, citesc, ce mare lucru? Şi nu citesc fiindcă cineva doreşte să işi vândă ziarul cu cartea sau fiindcă cineva zice că trebuie, ci fiindcă îmi face plăcere şi îmi este folositor. Am să vă povestesc mai jos de ce.

Eram încă înainte de a merge la şcoală când îmi doream cu ardoare să pot să citesc şi eu, aşa cum îi vedeam pe ai mei, care, ţinând cartea în mână, păreau că sunt într-o altă lume, misterioasă, plină de aventuri, interesantă...inaccesibilă mie.

La şcoală o primă dezamăgire în ceea ce priveşte lectura a fost descoperirea că eu nu citesc "ce trebuie". În clasa întâi, spre sfîrşit, ne-a cerut învăţătorul să aducem fiecare de acasă câte o carte care ne place, pentru a citi un fragment din ea în faţa clasei. Nu ştiu cum s-a nimerit că fiecare a dus ba un Eminescu, ba un Alecsandri, ba un Coşbuc, din care au citit abia-abia o strofişoară, iar eu am dus o carte scrisă de un autor străin arhinecunoscut, care îmi plăcea foarte mult, dar din care nici nu am apucat să citesc mai mult de o propoziţie, două. M-a oprit învăţătorul. Motivul: ceilalţi copii nu prea înţelegeau ce citesc eu acolo. Şi atunci, ce credeţi că a spus dascălul? "Cartea asta nu e buna, altădată să aduci una mai bună!" Pe atunci, vorba învăţătorului era lege pentru mine. Când am ajuns acasă am aruncat cartea respectivă în spatele bibliotecii şi cu prima "colectare de hârtie" am expediat-o la reciclat. Şi era o carte care îmi plăcea, ceva despre o vulpe, nu mai ştiu exact, pe care mi-a cumpărat-o mama din Orăşelul Copiilor încă dinainte de a merge la şcoală. De atunci am refuzat să mai citesc.

Abia prin clasa a treia - a patra m-am apucat să citesc din nou. Între timp mi-am dat seama că oamenii mari nu au întotdeauna dreptate, că cerul nu e mereu senin şi că nu toată lumea îţi vrea neapărat binele. Aşa că m-am apucat să citesc ceea ce doream eu, respectiv cărţi care nu erau potrivite pentru anii mei. Dacă încerca mama să îmi dea să citesc o carte recomandată vârstei nu mai citeam. Deloc. Aşa că, după o vreme, s-a săturat şi ea, săraca, să mai insiste cu lectura "recomandată" şi m-a lăsat să citesc exact ceea ce doream eu. Mai târziu m-am şi înscris la 2 biblioteci: cea de la şcoală şi cea de cartier. La biblioteca de la şcoală puteam să cer doar lecturile obligatorii sau recomandate şi luam cărţile care îmi trebuiau la ore, pe care nu le savuram nicicum şi pe care le consideram o adevărată corvoadă. La biblioteca de cartier puteam să intru printre rafturi şi să îmi aleg cărţile pe care le doream eu şi pe care le citeam pe nerăsuflate.

În acei ani aveam încă impresia că ceea ce citesc eu e ceva parcă ruşinos, nepotrivit, ceva despre care nu pot povesti la şcoală, ceva ce trebuie să rămână acasă, doar cu mine. Nu vă închipuiţi că citeam pornoşaguri (nu existau pe atunci) sau Dostoievski (nu mă interesa). Citeam tot felul de cărţi, unele pentru copii, unele nu, cu autori mai mult sau mai puţin necunoscuţi, singura condiţie era să mă atragă pe mine.

Abia în clasa a noua mi-am dat seama că lectura mea "nerecomandată" constituia un adevărat avantaj faţă de colegii mei de clasă. Diriginta, profesoară de română, ne-a dat o primă lucrare de control în care trebuia să facem o compunere de o pagină despre natură. Trebuie să vă spun că eu nu mă consideram deloc "tare" la compuneri. Când diriga ne-a adus lucrările corectate, ne-a lăudat şi ne-a vorbit despre lucrări. A numit câţiva colegi care l-au avut ca inspiraţie pe Sadoveanu, alţii care l-au avut ca inspiraţie pe Creangă sau vreun alt autor din manualele de şcoală. Interesant era faptul că recunoştea stilul autorului şi i-a catalogat pe colegii mei după autorul din care s-au inspirat. Scriseseră despre Deltă, despre tei, despre Siret, despre dealurile Moldovei sau mai ştiu eu ce. I-a lăudat pe toţi, deopotrivă. Dar, zicea dira, cea mai frumoasă lucrare, mai originală şi mai interesanta este a... exact, era a mea. Ceea ce m-a mirat foarte tare. Fiindcă m-am inspirat din cartea unui scriitor cu totul nepotrivit vârstei mele şi ideii de lectură recomandată, o carte pe care dira nu a citit-o şi nu o va citi niciodată, având un stil pe care nu îl recunoştea şi nu îl putea cataloga. Şi m-a pus să citesc în faţa clasei compunerea. Triumf.

Ei, da, din acel moment, am început să folosesc cu succes, în avantajul meu şi spre mirarea altora, ceea ce citeam "în cărţile mele" (aşa le zicea mama). Mi-am dat seama că aveam o bogăţie de idei şi de cuvinte care le erau străine colegilor mei şi că, dacă ştiam să le folosesc cum trebuie, puteam să impresionez. Le-am folosit, zic eu, destul de bine, fiindcă la sfârşitul liceului eram şefă de promoţie şi majoritatea profesorilor şi elevilor mă admirau. La fel s-a întâmplat şi în facultate şi la master. Faptul că ştiam că am acest avantaj faţă de majoritatea colegilor mi-a dat un fel de siguranţă, poate şi un aer de superioritate, dar şi o încredere în propriile mele forţe, în ceea ce ştiu, în ceea ce pot.

Acum îmi e uşor să fiu eu însămi, să gândesc eu singură, să iau informaţie de oriunde şi să ştiu să o utilizez în folosul meu. Toate astea nu s-ar fi întâmplat dacă nu aş fi citit "cărţile mele". Cărţile astea mi-au format personalitatea, m-au îmbogăţit cu o lume inaccesibilă altora şi m-au ajutat enorm.

Şi susţin sus şi tare, în faţa oricui: Citeşte! Citeşte ce vrei tu, ce îţi face plăcere, chiar dacă nu e o lectură recomandată sau apreciată şi lăudată de alţii. Nu îi lăsa pe alţii să spună că ceea ce citeşti tu nu este bun. Dacă ţie cartea îţi deschide o lume întreagă în faţă, nu contează că nu e scrisă de Eliade sau de Coelho. Eşti mai câştigat dacă citeşti cu plăcere o carte necunoscută decât dacă citeşti în silă cartea unui mare şi mult-lăudat scriitor.

Da, citesc, ce mare lucru? Comentaţi?

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu