FB Ronnie & ZumiElla

Daca va nedumereste titlul, aflati ca "OI" este "Operatorul de Interviu". Povesteam intr-un alt articol cateva amintiri de pe vremea cand prestam ca operator de interviu pe la diverse firme, in perioada facultatii. Revin, de data asta cu cateva sfaturi ale unui operator de interviu "patit" - patit, da! ca am avut multe aventuri.

1. Feriti-va de caini ! Oamenii sunt niste fiinte tare ciudate - le plac atat de mult animalele incat uita ca traiesc intr-o comunitate care are niste reguli in aceasta privinta. Nu ma refer la cei care locuiesc la casa si au caine in curte, nici la cei care cres caini in apartament (desi aici e discutabil) - nu! ma refer la cei care cresc caini in scara blocului. Si, credeti-ma, nu sunt putini.

De la o astfel de javra de bloc am tras odata o sperietura grozava. Eram intr-un bloc de garsoniere din Cluj, de pe Detunata, unde trebuia sa realizez cateva interviuri. Am urcat cu liftul pana la etajul superior, de unde trebuia sa selectez oameni pentru sondaj din 20 in 20 de apartamente. Pe la etajul trei, dupa ce am sunat fara succes la mai multe usi (era in jurul orei 14, majoritatea oamenilor erau la servici), ma aflam cam pe la mijlocul culoarului cand aud un marait. La inceput am crezut ca mi s-a parut. Mai inaintez cateva usi - maraitul devine acum de-a dreptul amenintator. Abia atunci casc si eu ochii in jur. Si ce vad? La capatul coridorului, in usa deschisa a balconului, silueta unui caine. Dupa cum arata parea sa fie un pit-bull, dar nu am stat sa ma conving. Era cu tot corpul incordat spre mine si maraia foarte-foarte urat. Stiind ca nu trebuie sa fug din fata unui caine, am inceput sa dau pe spate, calm, incet, cu ochii pe javra. Nu am apucat sa ma retrag mai mult de 2 usi, cand potaia a si pornit spre mine in galop. Nici pana azi  nu-mi amintesc cum am reusit sa ma intorc si sa o iau la sanatoasa. Mi s-au taiat genunchii de spaima. Cert e ca m-am trezit imediat in spatele usilor ce desparteau casa liftului de coridor, cainele era in spatele meu si eu apucasem sa pun clantusca pe usa sa nu se deschida. Am plecat de acolo mai mult moarta decat vie, tremurand, si a trebuit sa ma opresc pe o banca din apropiere ca sa-mi revin.

2. Aveti grija pe ce va sprijiniti ! Chiar daca nu sunt prea elegante, confortabile sau aratoase, blocurile cu apartamente sunt ideale pentru operatorii de interviu. Cu cat sunt mai inalte, cu atat mai bine, deoarece ai mai multi potentiali respondenti (depinde de cum e alcatuit esantionul si care sunt regulile de selectie pe care trebuie sa le respecti). Cand in calea mea se ivea cate un bloc de 8-10 etaje era o adevarata placere - insemna ca nu mai trebuie sa imi bat picioarele pe o strada lunga plina de case.

Intr-un astfel de bloc din Cluj era sa-mi dau sufletul. Am urcat cu liftul pana la etajul 8. Acolo, daca nu ma insel, am reusit sa completez un chestionar ceea ce insemna ca trebuie sa sar un etaj fiindca asa spuneau regulile de selectie. Repezita cum eram (era catre sfarsitul zilei si doream sa plec spre casa) am coborat in graba scarile. La etajul 7, cum dau sa cobor spre 6, incerc sa ma sprijin de balustrada si deodata simt cum imi pierd echilibrul si ma aplec amenintator spre interior, spre casa scarilor. Balustrada era rupta.  Nu numai balustrada, ci tot grilajul acela de fier de la scari. Noroc ca nu a cedat cu totul, ci se mai tinea intr-un punct sau doua de sudura.

Mi-am recduperat echilibrul in mod miraculos dupa ce ma si vedeam in imaginatia mea la 7 etaje mai jos, zdrobita de beton, cu chestionare imprastiate jur-imprejurul meu - victima nevinovata a inconstientei unora. Exact, din inconstienta unora era s-o patesc eu. Pentru ca trebuie sa va spun ca balustrada respectiva nu am rupt-o eu - era rupta dinainte. Probabil ca locatarii de la etajul acela si de la cel de deasupra cunosteau lucrul asta si stiau sa se fereasca, dar pentru un strain venit prima oara in acel bloc - era o capcana uluitoare. Cu inima batandu-mi nebuneste (inca sub impresia plutirii la inaltime) am hotarat sa-mi inchei ziua si sa pornesc spre camin.

3. Daca respondentul da semne de nebunie - Roiu ! Partea cea mai nasoala in munca operatorilor de interviu e ca nu pot sti niciodata cine deschide usa la care suna. Poate fi un betiv violent, poate fi un nebun furios sau, dimpotriva, poate fi o casnica cumsecade care te invita la ceai sau poate un intelectual cu care ai ce povesti. Din pacate, regulile de esantionare nu pot evita intalnirea cu personaje periculoase.

Eram, odata, tot in Cluj, prin Manastur, chiar langa Billa, la unul dintre blocurile acelea inalte, de 8 etaje. Eram la etajul 7 (iar 7, cifra fatidica) si am sunat la o usa. Mi-a deschis un domn la vreo 40 de ani care - drept sa va spun - arata perfect normal, imbracat bine, avea o anumita distinctie. Era chiar ok. Incep sa-i zic poezia: cine sunt, ce doresc, ca e vorba despre un sondaj de opinie...bla,bla,bla... Nu am apucat sa termin textul. Individul a inceput sa tipe la mine: "Cine te-a trimis?" "Cum ai ajuns la mine?". Eu, inca eram calma, incerc sa ii explic cum e cu esantionul, cu selectia... Credeti ca am avut cu cine vorbi?! Tipul iesise din cadrul usii, pe coridor si o tot dadea inainte cu urletele. Zicea ca e din Armata, ca el nu are voie sa raspunda, ca eu de ce am venit la el, ca cine m-a trimis si asa mai departe. Mai ca nu facea spume la gura. Am incercat sa ma retrag, dar nebunul venea dupa mine. Pana la urma a inceput cu amenintari: daca nu ii zic cine m-a trimis ma arunca de la etaj, in casa scarilor - intre timp individul imi blocase calea de retragere. Nu am stat sa vad daca glumeste sau nu. Oricat de absurd ar fi parut sa faca asta, nu aveam chef sa ma iau in gura cu nebunul. Asa ca am prins un moment in care nu era atent si am reusit sa fug pe scari in jos. Noroc ca individul nu s-a luat dupa mine si am scapat cu o fuga rusinoasa - dar sanatoasa.

Astea sunt doar cateva dintre partile nasoale ale muncii operatorilor de interviu. Au fost si momente frumoase, dar despre acelea am sa va povestesc altadata. Spor la chestionare !

In Caminul 14 din Hasdeu-Cluj existau asa-zisele "camere cu switch-ul", respectiv patru camere per etaj, adica doua per corp de cladire. Avand in vedere ca erau 30 de camere per corp si doar 8 porturi per switch, era o adevarata batalie sa ajungi la un loc in retea (se vindeau locuri in retea mai ceva ca locurile in camin). In primul an nu am stiut cum stau lucrurile, asa ca am ramas fara internet vreo doua-trei luni, pana cand cineva a renuntat la locul in camin (si in retea) si am reusit si noi (camera 231) sa ne ajungem.

Al doilea an, am vrut sa fiu mai smechera si sa fiu printre primii cu retea de pe etaj. La fel ca mine, mai erau inca vreo treizeci care se credeau smecheri. Vazandu-i ca stau cu cablurile in mana in fata camerei cu switch, asteptand sa vina adminul de retea sa ii "cableze", ce mi-am zis? Ia sa fiu eu si mai smechera decat ei si sa imi pun mufa la cablu, ca ceilalti fraieri nu au mufa pe cablu si vor trebui sa astepte pana vor avea.

Zis si facut. Am venit peste jumate de ora cu cablul gata mufat, numai bine de bagat in switch. Ma uitam cu superioritate la ceilalti muritori de rand, stiind ca eu voi fi prima pe etaj care voi avea retea. Vine adminul. Deja toti erau gata-gata sa se omoare care sa fie primul si ii varau cablurile sub ochi la admin sa le mufeze lor primii. Iar eu, cu eleganta si dispret, dau gramada la o parte si ma prezint in fata adminului, cu cablul meu perfect. Ceilalti ma priveau cu o invidie sfredelitoare. La care adminul:

- OK. Si cum vrei sa bagi cablul cu tot cu mufa in camera?

Nu intelegeam ce vrea sa spuna si, dupa fetele colegilor mei invidiosi, se vedea ca nici ceilalti nu inteleg. Apoi m-am prins de faza si, rusinata, m-am retras intr-un colt sa imi plang de mila. Switch-ul era in camera, pus pe dulap. La el se trageau cablurile prin niste gauri facute in tocul usii. Gauri prin care nu trecea mufa, ci doar cablul.

Asa ca a trebui sa astept pana adminul i-a cablat pe toti ceilalti si abia apoi pe mine. Noroc ca am mai gasit un locsor in retea.

Anul urmator, ca sa nu mai patesc ca popa-prostul, pur si simplu l-am sedus pe adminul de retea si m-a cablat prima pe tot caminul. Noroc ca intre timp s-a inventat cablul wireless, ca cine stie ce mai pateam.

Referitor la Strandul din Arad si la cei care "se bucura" ca nu vor mai fi atatea birturi si atatia betivi prin zona.

Faptul ca stai la terasa si bei o bere nu te face automat betiv. Mie imi placea Strandul fiindca puteam sa aleg dintr-un numar mai mare de terase, unele cu preturi bune, altele cu preturi mai piperate. Important era ca te puteai aseza linistit la masa si apucai inserarea la povesti cu amicii. Nu ii apar pe betivii scandalagii, ci pe oamenii normali care dupa o saptamana de servici vor se se relaxeze la o bere/doua pe terasa.

Era super cand putea sa stai la Biliard, apoi mancai o Pizza la 5Colturi, te opreai la Sole, poate dadeai o tura si la Ping-Pong, mai faceai o plimbare, te opreai la Sivi...fara se te simti in ghetou. Acum ne chioram de dupa garduri.

Si orarul asta de functionare e de belea. Vinerea si sambata stateam de multe ori pana la 4-5 dimineata si ne distram, si mai uitam de stres si de servici si de alte alea. Cine nu intelege toate astea inseamna ca e unul dintre cei ce prefera sa prinda radacini in fata TV-ului si sa se culce odata cu gainile ca pe vremea lu' Ceasca.

La Cluj, de exemplu exista o strada a studentilor, unde pe 300 de metri se gasesc 30 de baruri-terase care se inchid la 6 dimineata, la plecarea ultimului client. Si niciodata nu duc lipsa de clienti (decat in vacante). Strandul, intocmai ca si strada asta de care vorbesc, e o afacere sezoniera. Exista, normal, si betivi si certuri, dar unde nu exista?

Acum, sincer, lasand la o parte prostiile, cine stie niste terase faine afara de Strand? Ca nici de al dracului nu mai calc pe acolo. Nu din cauza pretului la bilete (desi nici acela nu e convenabil) ci din cauza orarului.