FB Ronnie & ZumiElla

Si asa intr-o noapte mi se intampla chiar mie ceva, care mi s-a parut foarte real dar altii ar putea sa spuna ca a fost doar o iluzie. Dar hai sa povestesc.
Seara dupa ce erau mulse oile erau duse inapoi la pasune. Eu eram cam de 11-12 ani si eram ajutorul lui tata, asa ca mergem noi cu oile pe camp. Pustiu, doar noi si oile pe camp, se intunecase, la un moment dat aud miorlaituri, zic catre tata, ce mata dracului umbla pe aici prin pustiu. Zice tata, taci nu dracui mata ca nu-i bine. Trece un timp si ne pregatim sa ne culcam, tata intr-o parte a turmei eu in cealalta parte. Imi pun jos bunda, pe jumatate ma intind cu cealalta jumatate ma acopar, aer curat somn de voie. La un moment dat ma trezesc ca nu mai pot sa respir, ceva ma apasa pe piept, dau sa ma intorc dar nu pot, ceva ma tine, deschid ochii, pe pieptul meu sta o mata neagra ca smoala. Hait am incurcat-o, ma gandesc, astai mata pe care am dracuit-o eram speriat rau de tot. Am reusit sa-mi fac cruce cu limba si in momentul ala mata a disparut, am simtit asa o usurare ca am scapat asa de ieftin. In noaptea aia nu am mai dormit. Dar din noaptea aia m-am ferit sa mai dracuiesc matele.
O ala intamplare am avut-o cu un caine.
Locuind in Ceala, ca sa ajungi in oras trebuia sa treci pe langa cimitir, si toti celenii faceam in asa fel sa nu ne prinda noaptea in oras ca nu mai puteam sa ajungem acasa.
Si totusi odata s-a intamplat, trebuia sa ajung neaparat in oras in noaptea aceea, imi iau eu inima in dinti si plec la drum. Cand ajung pe langa cimitir trec de pe drum pe partea cealalta sa ma tin cat mai la distanta de gardul cimitirului. Si mergand asa ferindu-ma sa nu fac zgomot vad un caine mergand prin mijlocul drumului, era un caine mare. Ei ma gandesc eu hai sa-l sperii, ma aplec ca si cand as lua o piatra de pe jos, cainele nimic, ma fac ca arunc cu piatra, cainele nimic, fac vreo doi trei pasi inspre el si mai si strig poate il sperii, cainele nimic, merge tacticos pe mijlocul drumului, eu incremenesc, cand trece prin dreptul meu odata isi intoarc capul spre mine si-mi arunca o privire, eu ma fac mic, nici nu mai respir de spaima. Abia dupa ce cainele s-a departat de mine am zbughit-o ca din pusca si pana la primele case nu m-am mai oprit. Mi-am zis ca ala no fost caine ala o fost un varcolac, si ca mare noroc am avut ca nu mi-o facut nimic.
Mai am avut o patanie. Se intampla in Gai.
E noapte, vin cu oile de la camp ne apropiem de primele case, oile inconjoara de departe trecerea printre doi copaci, nu vor sa treaca pe acolo si pace. Eu trec dea dreptul printre cei doi copaci, doar n-o sa inconjor cand e mai scurt drumul pe acolo, printre copaci. Pana am ajuns la copaci, am fost treaz am stiut ce fac, mai departe nu mai stiu ce a fost, cum am ajuns cu oile acasa nu stiu si nici cand, dar dimineata cand m-am sculat capul meu era ca o banita, aveam un cucui de toata frumusetea in frunte. Asa ca prin ceata mi-am amintit ca am dat cu capul in toti stalpii intalniti in cale pana acasa. Cand dimineata m-a vazut gazda, si i-am povestit ce mi s-a intamplat, mi-a spus ca trebuia sa ma iau dupa oi, ca se stie ca oile ocolesc locurile necurate. Si mi-a mai spus ca au mai fost si altii care au patit-o, ca locul ala e necurat, daca treci ziua pe acolo nu se intampla nimic dar noaptea e bine sa-l ocolesti.
Am sa va mai povestesc despre o superstitie, eu nu am incercat-o niciodata, nu am avut curaj dar se povesteste de unu ca el a facut-o si a innebunit.
Se spune ca din 13 decembrie sa incepi sa-ti construiesti un scaunel. Zilnic sa faci cate ceva la el, in asa fel incat sa-l termini in ajunul craciunului. Atunci cu scaunelul si cu o lumanare sfintita te duci la o cruce de drumuri. Putin inainte de miezul noptii te asezi pe scaunel si cu lumanarea sfintita faci un cerc in jurul tau. In jurul cercului se vor aduna toti dracii din iad luand diferite forme, care vor incerca sa te sperie. Daca reusesti sa te stapanesti si nu iesi din cerc nu patesti nimic. Daca in schimb te sperii si vrei sa fugi nu mai ai scapare.
Acuma despre superstitia asta cred ca e foarte actuala si mai ales periculoasa daca o incerci.
Daca te asezi pe un scaunel intr-o cruce de drumuri, adica intr-o intersectie, dracii se vor transforma intr-o masina care va da peste tine, nu te mai apara nici lumanarea de asa draci.

Si ce ne-am gandit noi intr-o zi, hai sa mergem la furat de prune, ah sa va zic, nu mai eram copii eram acolo la 16-18 ani. Ne-am adunat vreo 4 sau 5 insi si hai sa mergem. Pe vremea aceea locuiam in Ceala, o mica asezare langa aeroport.
Pe langa Ceala trecea un canal, noi il stim de Muresel. Pornea de la Mures si pe parcurs aduna apele reziduale de la mai multe intreprinderi din oras. Apa era murdara, iar malurile si fundul canalului era plin de mal. Am auzit ca in unele locuri te scufunzi pana in brau in apa si mal, brr, n-am incercat niciodata sa intru in canal.
Si asa ca am pornit spre livada. Aveam totusi o mica problema, livada era pe celalalt mal al Mureselului. Am cautat noi un loc unde apa era mai mica si ne-am luat avant si am sarit dincolo. Am ajuns in livada si am inceput sa ne ospatam cu prune, era lumea noastra. Cand ne simtim noi mai bine vine ciosu, adica paznicu pe intelesu tuturor, noroc ca nu o avut pusca numa ciomag asa ca noi fiind mai iuti de picior am tulit-o, el dupa noi. Eh acuma s-o cam imputit treaba ca nu mai aveam vreme sa cautam locu unde apa era mai mica, ci am luat-o dea dreptul peste Muresel. La viteza pe care am avut-o am reusit sa sarim, mai putin unul dintre noi care a aterizat drept in mijlocul canalului, abia am reusit sa-l tragem pe mal. N-o fost in pericol sa se inece, atata numa ca era in namol pana peste genunchi. Oh, si inca ceva, el era cel mai batran dintre noi, era om cu muiere. Avea pe el niste itari albi, obiele albe ca-i placea muierii sa-l tina curat. Va da-ti seama, tragedie, cand l-am scos de acolo numa alb nu mai era. Lui ii era frica sa deie ochii cu muierea, s-o suparat pe noi, de parca noi am fi de vina ca el a vrut aventuri. De atunci, Laza, ca asa il chema se tinea la distanta de noi, i-o fi pus muierea in vedere ca daca mai umbla cu noi o sa-i faca zile fripte.

Eram copil, locuiam in Curtea de Arges, mama fiind o bucatareasa buna lucra la un han, fiind un pic mai rasarit ajutam si eu pe la strans vasele si mai primeam si eu un banut. Cum primeam banutul asa de repede se si ducea, cumparam bomboane pe care trebuia sa le impart cu surioara mea. Nu v-am spus ca eram patru frati dintre care eu, al treielea nascut eram singurul baiat, celelalte erau fete. Si asa surorile mai mari au ramas cu tata iar eu si cu cea mica am ajuns in Regat cu mama. Si ca oricare copil eram si eu tare neastamparat si faceam multe nazdravanii. Tocmai din asta cauza trebuia sa cumpar cu bomboane tacerea surioarei mele, care stia sa ma santajeze.
Imi aduc aminte de o intamplare, eu am fost cu ideea ca intotdeauna dar ponoasele le-a tras un baiat mai mare care ajuta si el pe la bucatarie.
Trecea un convoi mortuar si canta fanfara, ies si eu afara sa casc gura si il chem si pe prietenul meu, care asa cum spuneam era cu cativa ani mai mare decat mine. Si cum canta fanfara ne apucam noi sa topaim, si dai cu topaiala, va dati seama aia cu mortul, iar noi dansam. Din nefericire noi topaiam pe un capac de canal, si deodata capacul protesteaza, se suceste si cadem noi in canal. Am uitat sa va spun ca prietenul meu avea in brate un vraf de farfurii, pe care tocmai le adunase de pe mese si nu a mai avut timp sa le duca la bucatarie ca eu am insistat sa vina ca altfel pierde distractia. Asa ca farfuriile s-au facut zob, iar noi eram in rahat pana in gat . Noroc ca au venit sa ne salveze. Si cine credeti ca a tras ponoasele ? Binenteles ca prietenul meu. Nu l-a crezut nimeni ca eu am fost instigatorul. Eu eram copilul, inocentul, care nu putea sa fie vinovat. Prietenul a incasat-o pentru farfuriile sparte si pentru ca era sa mor eu inecat in canal.

E o poveste din razboi. O poveste adevarata.
Eam langa Stalingrad, bombardati si incercuiti de rusi, am facut un legamant, daca reusesc sa scap, pana acasa nu ma mai opresc. Am fost cativa romani care ne-am agatat de masinile nemtesti, ajutati, trasi in masini am reusit sa scapam din incercuire. Ajungand la prima linie intarita a nemtilor a trebuit sa ma prezint la raport. Fiindca ma pricepeam la cai am luat in primire o caruta cu doi cai si am fost repartizat la aprovizionare. Toate bune, dar eu eram hotarat sa ma intorc acasa. Treaba era ca nu am vrut sa renunt la cai si asa am ramas pe front, si cand in retragere am ajuns in Moldova, abia atunci am pornit spre casa. Asa am traversat tara de la est la vest intr-o caruta.Pe drumuri laturalnice, ziua ascuns in cate o sura parasita, noaptea pe drumuri, incet, incet, ma apropiam de casa. O, de cateva ori am scapat ca prin urechile acului sa nu fiu acuzat de dezertare. Mai facand pe prostul ca m-am ratacit, mai mintind ca am fost trimis dar am pierdut ordinul m-am tot apropiat de Arad. In cele din urma a trebuit sa renunt la caruta si la cai, m-am despartit tare greu de cai , dar era mai usor sa ma furisez pe jos si iata-ma acasa.
Ca sa nu fiu judecat ca dezertor s-au tras niste sfori, si am fost lasat la vatra in urma ranilor primite.
Asta a fost la prima concentrare, cand a venit a doua concentrare am fost pe faza si am trecut granita, si asa am haladuit pe pamanturi unguresti lucrand cu ziua pe ici pe colo, ca sa mi se piarda urma.
Mie mi-a ajuns razboiul nu am mai vrut sa lupt.