FB Ronnie & ZumiElla

Am fost si eu la Kaufland sa-mi cumpar un kil de rosii,un kil de ardei ca sant ieftini, rosiile la 3,49 lei kg ardei la 4,99 lei kg.Ma gadeam sa fac niste ardei umpluti.
Eh, cand am intra cu carutu ce sa vezi, aglomeratie mare la rosii, nu ai loc nici daca dai din coate.
Ma gandesc eu, oare ce se intampla, toti musterii astia vor sa fiarba bulion de cumpara atatea rosii.
Imi pica fisa cand vad doua tate cu fuste largi, fiecare cu cate un carut plin, dar plin cu pungi cu rosii.
Precis maine le gasesti in piata vanzand rosii ca locuind la tara or fi avand patalamaua de producator agricol, si daca le intrebi de unde sant rosiile te vor asigura ca sant din gradina proprie
 Le-au cumparat cu 3,49 lei kg, daca le vand cu 7 lei kg , faina afacere.Probabil cand vor vinde rosiile vor povesti cum se scoala dis de dimineata si cat de mult muncesc ca sa aiba asa rosii frumoase.

Voi stiati ca oalele de tefal se vand la kilogram ?
  Eu n-am stiut , am ramas masca cand am vazut la raft eticheta.
Ma atrag oalele, chiar daca nu mai am loc in dulap, daca e un chilipir nu ma rabd si mai cumpar niste oale, dar stati sa vedeti ce chilipir, pur si simplu nu rezisti in fata unui asemenea pret.
Dar sa va spun povestea de la inceput ; - am plecat la cumparaturi la un market din zona, mi-am cumparat ceea ce aveam nevoie si ca de obicei am colindat tot magazinul. La un raft ma opresc si ma holbez ca animalul ala la poarta noua, nu-mi vine sa cred cand vad eticheta pe raft pe care scria [atentie]
 Oale de Tefal pret per Kilogram 10.50 lei
Gandesc ca e greseala, ma uit dupa un lucrator din magazin sa ma lamureasca, dar ca intotdeauna cand ai nevoie de ajutor nu gasesti pe nimeni, norocul meu ca o doamna se opreste langa mine si comenteaza - ia te uita, au redus pretul, saptamana trecuta era 21 de lei kg , adica nu-i greseala, chiar se vand oalele la kg ? da imi raspunde doamna.
Sant 4 tipuri ; cratite mari, cratite mijlocii, tigai mari si tigai mijlocii
Imi aleg o cratita mare una mijlocie si o tigaie mijlocie si merg sa le cantaresc, toate trei impreuna cantaresc 1,878 kg , va dati seama ce chilipir sa cumperi 2 cratite si o tigaie cu 20 si ceva de lei, e ceva ce nu poti rata sau cel putin eu nu pot sa ratez.
Totul este frumos pana la casa  cand il intreb pe casier, dupa ce introduce pretul in casa de marcat, asa de curiozitate sa-mi spuna cat costa oalele, si-mi spune ca costa 29,25 de lei.
Ei si aici incepe circul, sant o persoana care nu suporta sa fie fraierita chiar asa pe fata.
Ii spun individului ca dupa socoata mea ar trebui sa coste ceva sub 21 de lei, - ma intreaba de unde stiu, - ii spun ca am cantarit oalele si sant in jur de 1,900 kg,-  tipul si unde le-am cantarit - eu, este cantar in zona de legume fructe - individul, acel cantar e doar pentru legume fructe -eu da, dar un kg  e tot un kg indiferent ce cantaresti.
Daca vede ca nu o scoate la capat cu mine in felul asta imi tranteste ca asta-i pretul daca vreau bine daca nu sa renunt la oale.
Ah ! dar nu scapi asa usor de mine daca m-ai starnit, ia vina matale cu mine la raft sa-ti arat pretul pe care il aveti afisat, individul da din colt in colt ca eticheta e gresita ca pretul e cel pe care mi l-a spus el.
Bine, bine, dar ce ne facem ca noi cumparatorii ne luam dupa preturile afisate la raft, noi nu avem aparat cu care sa scanam codul de bare, asa ca santem fraieriti fara sa ne dam seama.
 Magazinul este PENNY  MARKET din Micalaca, chiar asa ca in reclama - Penny stie ce-ti place - chiar credeti ca imi place sa fiu fraierita.
Si inca ceva dupa cum imi spunea acea doamna saptamana trecuta oalele erau la pret intreg adica cu 21 de lei.
Va dati seama cum  si-au batut joc de cumparatori cei de la PENNY MARKET cu eticheta de la raft scrisa gresit.Cel putin 2 saptamani si-au batut joc cei de la PENNY MARKET de clientii lor, in prima saptamana pretul afisat la raft fiind 21 de lei, in casa de marcat incasau 29,50 lei, iar in saptamana asta au redus preturile la jumatate, adica la raft 10,50 lei, iar in casa de marcat cat vor muschii lor.
Am dori scuze, am dori mai mult respect.

Sa ne facem timp sa citim:

Constantin Radulescu Motru - Psihologia poporului roman

Dumitru Draghicescu - Din psihologia poporului roman

Scrisoarea lui Vuia e critică, dură şi uneori chiar acidă la adresa politicienilor ardeleni de la 1918. Vuia spune că aceştia ar fi trebuit să negocieze unirea Transilvaniei cu România în cu totul alţi termeni, astfel încât provincia să aibă de câştigat, nu de pierdut din acest acord. Lucrurile, însă, crede Vuia la patru ani după Unire, nu s-au întâmplat aşa.

Iată şi epistola sa:

Iubite Domnule Dobrin,
Am urmat cu mare atenţiune campania electorală. Dacă vă reportaţi la scrisorile mele din 1919, aflaţi că toate s-au petrecut aşa cum trebuiau să se petreacă. „Cum îţi aşterni, aşa dormi”.
Când s-a făcut unirea, nu s-a pus nici o condiţiune. Au fost două momente istorice când trebuiau discutate condiţiunile Unirei.
1. Înainte de intrarea României în războiul european, când România, cu concursul mandatarului Partidului Naţional Român a stabilit frontierele României Mari, cari au servit de bază guvernului român în tratativele sale cu aliaţii. Era momentul cel mai favorabil pentru fixarea condiţiunilor noastre.
2. După armistiţiu, la Alba Iulia, sau mai bine zis înainte cu ceva. Aici au lucrat oamenii noştri în mod copilăresc. S-au făcut declaraţiuni platonice, cari angajează mai mult pe aceia cari le-au făcut, decât pe guvernul român. Unirei trebuia să precedereze un pact bilateral între guvernul român şi mandatarii poporului nostru întrunit la Alba Iulia şi ratificat apoi printr-o Constituantă. Toată Unirea s-a redus la un gest pur teatral, pe care ciocoii din Vechiul Regat l-au primit cu zâmbet şi au zis că suntem naivi că n-au avut nevoie decât de a deschide uşa casei în care noi am intrat de voie.
Când doi indivizi se asociază, cînd două societăţi fuzionează, se face un contract, un pact. Condiţiunile Unirei trebuiau stipulate. E. g., că în decurs de 10-20 ani soldaţii recrutaţi din Transilvania şi Bănat să fie lăsaţi în garnizoaneledin acestei provincii. O lege electorală clară şi precisă etc. Mă dispensez de a vă înşira motivele acestor condiţiuni şi a altora, cari ar fi trebuit să fie corolarul garanţiilor fundamentale. Cînd în 1917 şi 1918, prin forţa împrejurărilor şi neîmpins de nici o ambiţiune personală, am fost silit să mă ocup de prepararea Unirei noastre a trebuit să văd vârful urechilor lor (ale politicienilor din VechiulRegat, n. H. M.). Ei nu admiteau nici măcar termenul „unire”. Baza anexărei după dânşii trebuia să fie sacrificiul adus de Vechiul Regat prin participarea lui în războiul european. Raţionamentul lor ducea drept la acea ce dreptul internaţional numeşte droit de conquète . Într-adevar, Unirea s-a făcut pe această bază. Ei, ca să nu vatăme susceptibilitatea şi ştiind că suntem naivi şi neexperimentaţi, ne-au lăsat să să vorbim despre Unire, lăsând ca timpul să ne trezească. De altcum dânşii, evident mai iscusiţi, mai şireţi, mai inteligenţi decât noi – asta trebuie s-o recunoaştem, deşi au un fond moral inferior – au priceperea afacerilor şi experienţa, să nu uităm proverbul maghiar: „zemesé avilág” (“Lumea e a celui îndrăzneţ”) – au avut nevoie de un timp oareşcare, ca să se înstăpînească la noi, să se aşeze administrativ şi milităreşte. Împrejurările, în special expediţiunea contra lui Kun Béla, i-a favorizat. Proba, că îndată ce s-au simţit stăpâni, prin un ucaz au trimis la plimbare consiliul dirigent.
C-un cuvînt, „Unirea” a fost o bătaie de cuvinte, ea n-a fost decât o anexare deghizată, un hap amar învăluit în zahăr. N-avem să ne învinovăţim decît pe noi înşine: lipsa noastră de înţelepciune, de pricepere, superficialitatea noastră proverbială, absenţa unui bărbat cu pregătire europeană, o naivitate nepermisă la aceia, cari pretind a conduce destinele unui popor. Vorba noastră: „mintea românului este cea din urmă”. „Denkfacilheit” a românului despre care ne vorbea fericitul director Billmann. Ceea ce mă întristează mai mult şi mă face să mă lapăd de optimismul meu obicinuit este când mă gândesc la acea ce mi-aţi repetat de atâtea ori: „Suntem un popor nefericit”. Trebuie să rămânem şi de aici înainte slugi şi cerşitori pe la uşile domnilor.
În 1918 am atras atenţiunea dlor. Sever Bocu, Octavian Goga şi Vasile Lucaciu asupra chestiunei Unirei, le-am expus că Unirei trebuie să-i dăm o bază juridică şi conformă dreptului internaţional. Am văzut însă imediat că mă aflu în prezenţa unor ignoranţi, fără nici o pregătire serioasă, hableuri. N-am fost înţeles şi am fost suspiţionat, că voiesc independenţa Transilvaniei. Dar pentru ca să ne putem uni cu Regatul Român, trebuia mai întîi să rupem cu Ungaria, adică să ne declarăm independenţi şi apoi ca popor liber, printr-un act bilateral, luând angajamente reciproce, să ne unim cu Vechiul Regat spre a forma Noua Românie. Cînd am văzut în ce mâini necompetente, peşti politici ai fanarioţilor, este depusă soarta poporului român aici, m-am retras scârbit.Bărbaţii noştri cred că marile probleme politice se rezolvă prin discursuri frumoase, fraze alese, alegorii patriotice şi ditirambe poetice.
Când a sosit Al. Vaida aici cu delegaţiunea transilvăneană şi când m-a invitat să fac parte din ea, mi-am luat libertatea de a-i expune situaţiunea fără nici un înconjur. A recunoscut că s-au comis greşeli. Era evident că critica mea se purta şi contra Partidului Naţional Român, care a comis greşeli ireparabile. Cuvintele mele i s-au părut exagerate. Am adăugat că la ultimul mijloc, capabil de a repara această eroare, nu vom avea niciodată recurs, pentru că este în contrazicere cu tot trecutul nostru şi cu caracterul intelectualilor de la noi.
V-am făcut acest preambul istoric, pentru ca să pot trage concluziunile. N-am nici o nevoie de a fi profet, pentru ca să ştiu ce curs vor lua evenimentele şi care va fi atitudinea noastră şi în special a Partidului Naţional Român. N-am crezut niciodată că ungurii ne vor maghiariza. Pînă în timpurile mai recente am avut credinţa nu ne vor fanariotiza, acum mă tem că nu vom putea scăpade acest virus bizantin, pentru că fanarioţii dispun de mijloace, cari lipseau ungurilor. De altcum ei nu par prea grăbiţi a ne ciocoi. Ei au probe istorice despre blândeţea, răbdarea noastră fără margini, resemnarea cu care am purtat atâtea juguri în decurs de atâtea secole. Ei nu ignorează nici teama noastră de rezistenţa violentă. Ne vor lăsa să strigăm şi să ne lamentăm până ce vom obosi şi ne vom calma. Când citesc gazetele noastre şi frumoasele discursuri ale şefilor partidului, îmi aduc aminte de teribilul din poveste, care, pus în faţa adversarului, strigă către soţii lui: „Reţineţi-mă ca să nu se întâmple o nenorocire”. Bărbaţii noştri vor continua a umbla pe la icoane, vor adresa telegrame şi petiţiuni către rege şi vor epuiza toate căile legale. Ştim ce înseamnă asta.
Dacă guvernul din Bucureşti nu comite greşeli prea mari, nu se duce să danseze pe ghiaţă, ca măgarul, şi dacă o nouă comoţiune europeană nu zguduie din temelii România Nouă, de acum 20-30 de ani ne vom trezi balcanizaţi. După ce am avut frumosul vis de a debalcaniza pe fraţii noştri de dincolo de Carpaţi. De altcum, dacă amestecăm fructe sănătoase cu fructe stricate, este evident că nu cele stricate se vor însănătoşi prin contactul lor cu cele sănătoase, ci şi cele bune vor putrezi.[...]

 

În 15 decembrie 1938, Regelui Carol al II-lea i-a fost expusă situaţia din ţară şi nemulţumirile provinciilor la 20 de ani de la Marea Unire, într-un Memorandum al românilor din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş.

În Memorandum, Regelui i se solicita o schimbare de regim, precum şi respectarea principiilor democratice, potrivit hotărârilor luate la Alba-Iulia, în 1918. Memorandumul a fost redactat de Iuliu Maniu şi alţi fruntaşi ai PNŢ, nemulţumiţi de atitudinea Regelui Carol al II-lea şi măsurile luate de acesta. Iată textul Memorandumului:

„Sire,
Timp aproape de o mie de ani, Românii din Transilvania şi Banat au îndurat toate suferinţele şi pierderile naţionale, pricinuite de jugul unei stăpâniri duşmănoase. Cucerirea străină le-a răpit ţinuturi întregi, cu pământul cel mai bogat şi roditor, singurul izvor de existenţă materială al unui popor agricultor; o feudalitate strâns legată a ridicat în inima românismului cetăţi puternic întărite, de unde stăpânea şi storcea norodul iobăgit, iar ţara s-a împânzit cu nenumărate târguri şi oraşe, citadele de forţă şi expansiune a elementului stăpânilor. (...) Trei elemente au fost componentele de căpetenie ale ideologiei politice româneşti de peste Carpaţi: ideea naţională, dreptatea socială şi regimul democratic. Aceste trei principii, adânc împletite şi organic legate, formau în spiritul Ardealului şi Banatului o treime atât de strânsă, încât se confundau în acelaş mare ideal de eliberare, de unire şi de înălţare a naţiunei. (...)
Un stat românesc, fără democraţie şi fără dreptate socială pentru ţărani şi muncitori, ar însemna pentru ardeleni un naţionalism golit de o bună parte din conţinutul lui real şi ar fi continuarea vechilor nedreptăţi sub formă nouă, naţională. Tocmai de aceea conducătorii cari au convocat şi au condus adunarea de la 1 Decembrie 1918 la Alba-Iulia, proclamând principiul însuşi al unirei cu Ţara-mamă, au înscris în acelaş timp necesitatea celor două reforme fundamentale în însăşi revoluţia ce s-a votat, înţelegând ca ele să facă parte integrantă şi organică din textul ei istoric, pe care îl anexăm. Hotărârile de la Alba-Iulia nu au constituit o simplă enunţare de deziderate, ci un program politic precis la a cărui realizare s-a păşit cu hotărâre şi cu loială onestitate chiar a doua zi după adunarea de la Alba-Iulia. (...)
Guvernele care au urmat după Consiliul Dirigent au procedat întâi la distrugerea esenţei însăşi a vieţei politice, care este dreptul de vot. Practica monstruoasă a furtului de urne, pusă în aplicare şi repetată în mod sfidător la fiecare nouă guvernare, a deschis calea celorlalte abuzuri. Guverne cu totul lipsite de prestigiu şi de popularitate în aceste provincii au aruncat asupra Ardealului şi Banatului clientela lor politică. Cu metode ilegale, ele au impus ca parlamentari persoane necunoscute, adesea trădători notorii ai cauzei naţionale în timpul jugului străin, şi au umplut funcţiunile politice şi administrative cu elemente străine de împrejurările locale şi de cetăţenii acestor ţinuturi. Au revocat din serviciu ardeleni şi bănăţeni bine cunoscuţi, bucurându-se de o aleasă reputaţiune, cunoscători ai nevoilor şi spiritului provinciei. Elemente cu mari merite în luptele naţionale din trecut pentru unitatea noastră de stat au fost înlăturate în zâmbetele de ironică satisfacţiune ale minorităţilor. Metodele de exploatare fără scrupul, o goană neastâmpărată după îmbogăţire a sateliţilor, întovărăşită de imoralitate şi corupţiune sfidătoare, au rănit sentimentul public al provinciei, odinioară sub raportul moral sănătoasă până la austeritate. Cu scurta întrerupere a guvernărilor naţional-ţărăniste, Ardealul şi Banatul au fost aruncate într-o atmosferă cu totul contrară concepţiei lor de viaţă.
O dureroasă deziluzie şi o chinuitoare descurajare au cuprins toate inimile în provinciile noastre. Aceste sentimente au fost şi mai mult agravate prin umilinţa ce au simţit, văzând cum dispare prestigiul şi simpatia de care se bucura poporul nostru în faţa tuturor străinilor. În loc de o nouă epocă de refacere materială şi de înălţare morală s-a continuat opera de umilire a provinciilor şi de pauperizare, înlăturarea elementului românesc ardelean şi bănăţean din funcţiunile publice imorale şi printr-un favoritism cu nimic justificat. (...) Sistemul centralist nu a înţeles aceea ce încă pentru Români a fost un principiu elementar de înţelepciune politică: metoda de asimilare treptată, fără procedări violente, a noilor provincii, prin respectarea tradiţiilor, a concepţiilor şi datinilor respective, prin descentralizarea serviciilor publice şi prin atragerea elementelor locale reprezentative şi de valoare la o colaborare activă în viaţa publică şi administrativă. Aceste metode de înţelepciune politică au fost călcate în picioare faţă de o provincie care nu fusese, totuşi, cucerită, ci se unise printr-un act de liber entuziast consimţământ. Procesul de asimilare ar fi trebuit să se facă treptat şi cu prudenţă, nu numai spre a cruţa sensibilităţile, obiceiurile şi instituţiile înrădăcinate, dar şi spre a nu smulge florile odată cu buruiana, spre a nu distruge şi partea de tradiţii bune şi sănătoase, odată cu înlăturarea organizaţiei de stat şi a in fluenţelor străine. (...)
În general, Românii ardeleni şi bănăţeni, în loc de a spori forţa lor economică, se găsesc într-o situaţie inferioară faţă de trecut. Băncile ardelene, odinioară mândria acestei provincii, în plin progres înainte de război, astăzi sunt doborâte la pământ. Preoţimea, intelectualitatea, partea mai înstărită a ţărănimii au suferit pierderi de miliarde. (...)“
Memorandumul se încheia cu o cerere adresată Regelui Carol al II-lea, aceea de „a împărtăşi Transilvania şi Banatul cu dreaptă participare la viaţa de Stat şi administrativă şi a ocroti interesele lor naţionale, economice şi culturale în măsura cuvenită“.

În Timiş, multe dintre problemele semnalate atunci sunt actuale şi acum

La finalul Memorandumului, într-o serie de „reflecţiuni şi note explicative” foarte bine documentate, Iuliu Maniu îi prezintă Regelui nemulţumirile provinciilor, dându-i ca exemplu Ţinutul Timiş: „Luăm exemplul Ţinutului Timiş, ţinut relativ bogat. Din acest Ţinut, Statul încasează pe an aproximativ 5-6 miliarde. Ştiţi cât îi rămân din aceste miliarde pentru nevoile lui administrative, culturale, economice, sanitare, etc.? 200 milioane! Atât face bugetul Ţinutului Timiş! Legiuitorul a reunit bugetele celor 5 judeţe cari îl compun şi a creat Ţinutul. Mijloacele au rămas aceleaşi, dar cheltuielile infructuoase au sporit, cu un organ în plus: Rezidenţa. Cele 200 milioane se cheltuiesc aproape în întregime pe salarii şi materiale. Drumurile judeţene, cari au fost în sarcina judeţelor, au trecut în sarcina Rezidenţei. Rezidenţa le va lăsa în aceeaş stare în care au decăzut de mult. Dealtfel şoselele naţionale cari sunt în sarcina Ministerului Drumurilor, n-au nici ele o soartă mai bună. În Ţinutul Timiş, Ministerul n-a făcut nici un drum modern, autostrade până acum. De mulţi ani sunt făcute toate şoselele internaţionale maghiare cât şi iugoslave, în autostrăzi pentru automobilism, noi n-avem nici una.
Ţinutul Timiş se află la o intersecţie de rase. Se întâlnesc aici ambiţiuni slave, maghiare, germane, la un hotar dinainte atacat, compromis, ciuntit. Peste acest hotar avem 500 mii de fraţi. Pe graniţele noastre stau două Universităţi, la Seghedin, maghiară, la Belgrad, sârbă. Românii, şi cei din lăuntru şi cei din afară, stau la 600 Km. de Universităţile româneşti. Câtă vreme vor putea rezista presiunei celor două Universităţi duşmane? Nu e greu de prevăzut cum se va termina acest război de rasă, într-o zi pentru noi.
Banatul e lăsat sorţii lui, ros de boli, de denatalitate, de mizerie fiziologică şi morală. Exemplul Ţinutului Timiş aruncă o lumină tristă asupra stării din celelalte Ţinuturi, ajunse într-o stare şi mai tristă, ca putere de acţiune şi de rezistenţă naţională”.
Aceasta era situaţia în 1938, la 20 de ani de la Marea Unire. Astăzi, cifrele s-au schimbat, situaţia, însă, a rămas aceeaşi.
Articol preluat de aici.