Memorandumul din 1938 - cu privire la situatia Ardealului
0
În 15 decembrie 1938, Regelui Carol al II-lea i-a fost expusă situaţia din ţară şi nemulţumirile provinciilor la 20 de ani de la Marea Unire, într-un Memorandum al românilor din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş.
În Memorandum, Regelui i se solicita o schimbare de regim, precum şi respectarea principiilor democratice, potrivit hotărârilor luate la Alba-Iulia, în 1918. Memorandumul a fost redactat de Iuliu Maniu şi alţi fruntaşi ai PNŢ, nemulţumiţi de atitudinea Regelui Carol al II-lea şi măsurile luate de acesta. Iată textul Memorandumului:„Sire,
Timp aproape de o mie de ani, Românii din Transilvania şi Banat au îndurat toate suferinţele şi pierderile naţionale, pricinuite de jugul unei stăpâniri duşmănoase. Cucerirea străină le-a răpit ţinuturi întregi, cu pământul cel mai bogat şi roditor, singurul izvor de existenţă materială al unui popor agricultor; o feudalitate strâns legată a ridicat în inima românismului cetăţi puternic întărite, de unde stăpânea şi storcea norodul iobăgit, iar ţara s-a împânzit cu nenumărate târguri şi oraşe, citadele de forţă şi expansiune a elementului stăpânilor. (...) Trei elemente au fost componentele de căpetenie ale ideologiei politice româneşti de peste Carpaţi: ideea naţională, dreptatea socială şi regimul democratic. Aceste trei principii, adânc împletite şi organic legate, formau în spiritul Ardealului şi Banatului o treime atât de strânsă, încât se confundau în acelaş mare ideal de eliberare, de unire şi de înălţare a naţiunei. (...)
Un stat românesc, fără democraţie şi fără dreptate socială pentru ţărani şi muncitori, ar însemna pentru ardeleni un naţionalism golit de o bună parte din conţinutul lui real şi ar fi continuarea vechilor nedreptăţi sub formă nouă, naţională. Tocmai de aceea conducătorii cari au convocat şi au condus adunarea de la 1 Decembrie 1918 la Alba-Iulia, proclamând principiul însuşi al unirei cu Ţara-mamă, au înscris în acelaş timp necesitatea celor două reforme fundamentale în însăşi revoluţia ce s-a votat, înţelegând ca ele să facă parte integrantă şi organică din textul ei istoric, pe care îl anexăm. Hotărârile de la Alba-Iulia nu au constituit o simplă enunţare de deziderate, ci un program politic precis la a cărui realizare s-a păşit cu hotărâre şi cu loială onestitate chiar a doua zi după adunarea de la Alba-Iulia. (...)
Guvernele care au urmat după Consiliul Dirigent au procedat întâi la distrugerea esenţei însăşi a vieţei politice, care este dreptul de vot. Practica monstruoasă a furtului de urne, pusă în aplicare şi repetată în mod sfidător la fiecare nouă guvernare, a deschis calea celorlalte abuzuri. Guverne cu totul lipsite de prestigiu şi de popularitate în aceste provincii au aruncat asupra Ardealului şi Banatului clientela lor politică. Cu metode ilegale, ele au impus ca parlamentari persoane necunoscute, adesea trădători notorii ai cauzei naţionale în timpul jugului străin, şi au umplut funcţiunile politice şi administrative cu elemente străine de împrejurările locale şi de cetăţenii acestor ţinuturi. Au revocat din serviciu ardeleni şi bănăţeni bine cunoscuţi, bucurându-se de o aleasă reputaţiune, cunoscători ai nevoilor şi spiritului provinciei. Elemente cu mari merite în luptele naţionale din trecut pentru unitatea noastră de stat au fost înlăturate în zâmbetele de ironică satisfacţiune ale minorităţilor. Metodele de exploatare fără scrupul, o goană neastâmpărată după îmbogăţire a sateliţilor, întovărăşită de imoralitate şi corupţiune sfidătoare, au rănit sentimentul public al provinciei, odinioară sub raportul moral sănătoasă până la austeritate. Cu scurta întrerupere a guvernărilor naţional-ţărăniste, Ardealul şi Banatul au fost aruncate într-o atmosferă cu totul contrară concepţiei lor de viaţă.
O dureroasă deziluzie şi o chinuitoare descurajare au cuprins toate inimile în provinciile noastre. Aceste sentimente au fost şi mai mult agravate prin umilinţa ce au simţit, văzând cum dispare prestigiul şi simpatia de care se bucura poporul nostru în faţa tuturor străinilor. În loc de o nouă epocă de refacere materială şi de înălţare morală s-a continuat opera de umilire a provinciilor şi de pauperizare, înlăturarea elementului românesc ardelean şi bănăţean din funcţiunile publice imorale şi printr-un favoritism cu nimic justificat. (...) Sistemul centralist nu a înţeles aceea ce încă pentru Români a fost un principiu elementar de înţelepciune politică: metoda de asimilare treptată, fără procedări violente, a noilor provincii, prin respectarea tradiţiilor, a concepţiilor şi datinilor respective, prin descentralizarea serviciilor publice şi prin atragerea elementelor locale reprezentative şi de valoare la o colaborare activă în viaţa publică şi administrativă. Aceste metode de înţelepciune politică au fost călcate în picioare faţă de o provincie care nu fusese, totuşi, cucerită, ci se unise printr-un act de liber entuziast consimţământ. Procesul de asimilare ar fi trebuit să se facă treptat şi cu prudenţă, nu numai spre a cruţa sensibilităţile, obiceiurile şi instituţiile înrădăcinate, dar şi spre a nu smulge florile odată cu buruiana, spre a nu distruge şi partea de tradiţii bune şi sănătoase, odată cu înlăturarea organizaţiei de stat şi a in fluenţelor străine. (...)
În general, Românii ardeleni şi bănăţeni, în loc de a spori forţa lor economică, se găsesc într-o situaţie inferioară faţă de trecut. Băncile ardelene, odinioară mândria acestei provincii, în plin progres înainte de război, astăzi sunt doborâte la pământ. Preoţimea, intelectualitatea, partea mai înstărită a ţărănimii au suferit pierderi de miliarde. (...)“
Memorandumul se încheia cu o cerere adresată Regelui Carol al II-lea, aceea de „a împărtăşi Transilvania şi Banatul cu dreaptă participare la viaţa de Stat şi administrativă şi a ocroti interesele lor naţionale, economice şi culturale în măsura cuvenită“.
În Timiş, multe dintre problemele semnalate atunci sunt actuale şi acum
La finalul Memorandumului, într-o serie de „reflecţiuni şi note explicative” foarte bine documentate, Iuliu Maniu îi prezintă Regelui nemulţumirile provinciilor, dându-i ca exemplu Ţinutul Timiş: „Luăm exemplul Ţinutului Timiş, ţinut relativ bogat. Din acest Ţinut, Statul încasează pe an aproximativ 5-6 miliarde. Ştiţi cât îi rămân din aceste miliarde pentru nevoile lui administrative, culturale, economice, sanitare, etc.? 200 milioane! Atât face bugetul Ţinutului Timiş! Legiuitorul a reunit bugetele celor 5 judeţe cari îl compun şi a creat Ţinutul. Mijloacele au rămas aceleaşi, dar cheltuielile infructuoase au sporit, cu un organ în plus: Rezidenţa. Cele 200 milioane se cheltuiesc aproape în întregime pe salarii şi materiale. Drumurile judeţene, cari au fost în sarcina judeţelor, au trecut în sarcina Rezidenţei. Rezidenţa le va lăsa în aceeaş stare în care au decăzut de mult. Dealtfel şoselele naţionale cari sunt în sarcina Ministerului Drumurilor, n-au nici ele o soartă mai bună. În Ţinutul Timiş, Ministerul n-a făcut nici un drum modern, autostrade până acum. De mulţi ani sunt făcute toate şoselele internaţionale maghiare cât şi iugoslave, în autostrăzi pentru automobilism, noi n-avem nici una.
Ţinutul Timiş se află la o intersecţie de rase. Se întâlnesc aici ambiţiuni slave, maghiare, germane, la un hotar dinainte atacat, compromis, ciuntit. Peste acest hotar avem 500 mii de fraţi. Pe graniţele noastre stau două Universităţi, la Seghedin, maghiară, la Belgrad, sârbă. Românii, şi cei din lăuntru şi cei din afară, stau la 600 Km. de Universităţile româneşti. Câtă vreme vor putea rezista presiunei celor două Universităţi duşmane? Nu e greu de prevăzut cum se va termina acest război de rasă, într-o zi pentru noi.
Banatul e lăsat sorţii lui, ros de boli, de denatalitate, de mizerie fiziologică şi morală. Exemplul Ţinutului Timiş aruncă o lumină tristă asupra stării din celelalte Ţinuturi, ajunse într-o stare şi mai tristă, ca putere de acţiune şi de rezistenţă naţională”.
Aceasta era situaţia în 1938, la 20 de ani de la Marea Unire. Astăzi, cifrele s-au schimbat, situaţia, însă, a rămas aceeaşi.
Articol preluat de aici.
