La vie en rose - Edith Piaf

0



FILM: La vie en rose (2007)(Original: La Mome)

Dacă ar fi să încep cu o frază-tip aş spune :"Un film care trebuie văzut neapărat!", dar nimic din acest film nu poate fi descris folosind fraze-tip. Pentru că vine ca o furtună şi efectiv ne răscoleste sufletul, lăsându-ne cu o mulţime de întrebări, nu atât asupra poveştii în sine, sau a personajului/personajelor, ci mai ales asupra vieţii, a propriei noastre vieţi. La final poţi simţi acel catharsis despre care vorbea Aristotel în "Poetica", şi ai impulsul de a pune mâna pe telefon şi a-i suna pe toţi cei dragi pentru a le transmite că îi iubeşti.

Filmul prezintă viaţa cunoscutei cântăreţe franceze Edith Piaf (1915-1963), într-o formă oarecum ciudată pentru un film biografic. Nu urmăreşte firul cronologic al evenimentelor, ci foloseşte flashbackul şi incursiunea în trecut, totul culminând spre final, unde aflăm mult mai mult decât ne-a dezvăluit regizorul pe parcursul filmului, şi unde descoperim că nu putem judeca personajul principal (extraordinar "trăit" - nu jucat - de Marion Cotillard), putem doar să empatizăm cu el. Toate imaginile, care ne poartă în perioada interbelică şi imediat postbelică, condimentate cu piesele care au făcut-o celebră pe Piaf, alcătuiesc un tot unitar care reprezintă personajul însuşi, îl reprezintă şi îl definesc.



Este inutil să povestesc acţiunea filmului în sine. Pentru cine nu cunoaste biografia lui Edith Piaf (sincer, în afara unor piese celebre, nu ştiam nici eu multe despre cântăreaţa franceza) povestea ei este tulburătoare, revoltătoare şi extraordinară în acelaşi timp. Nefiind un mare fan al filmelor biografice, am ezitat înainte de a viziona "La vie en rose", dar a meritat tot timpul, inclusiv cel pe care l-am petrecut căutând pe internet informaţii despre artistă şi vizionând înregistrări cu adevărata Piaf.

Lumea fără oameni

3

Am văzut zilele trecute un documentar pe care îl recomand cu căldură. A fost realizat de către cei de la National Geographic şi se numeşte

Necesită un exerciţiu de imaginaţie, dar rezultatul nu vă va lăsa indiferenţi (sau nu ar trebui să vă lase). La fel ca şi multe alte filme din ultima vreme, transmite un mesaj ecologist, unul care îndeamnă la cumpătare şi la stăvilirea consumerismului, a industrialismului exagerat şi, în linii mari, îndeamnă la renunţarea la ideea că Pământul a fost creat pentru oameni şi pentru propria lor plăcere şi că omul este fiinţa stăpână peste această creaţie.

Pe durata documentarului ne este prezentată o "istorie" a ceea ce urmează după oameni, adică a felului în care va arăta lumea după dispariţia acestora. Exerciţiul de imaginaţie despre care vorbeam mai sus se referă la a ne imagina că brusc, de la o oră la alta, toţi oamenii vor dispărea ca şi când ar fi răpiţi de extratereştri, lăsând în urma lor tot ceea ce au construit sau distrus. Se pare că acest exerciţiu este destul de greu pentru unii, deoarece mare parte din criticile aduse acestui documentar se referă la faptul că e practic imposibil ca toţi oamenii să dispară brusc de pe planetă.

Cei de la NG realizează o incursiune în viitor, prin prezentarea unor momente de după "dispariţia" oamenilor. Ce se întâmplă la cinci minute după dispariţia oamenilor, ce se întâmplă după o oră, dar după o zi, dar după o lună, un an, un deceniu, un secol, un mileniu??? Aveţi mai jos imagini din acest documentar:




Un alt documentar care abordează aceeaşi problemă este şi cel realizat de History Channel:



Mie, personal, acesta mi-a plăcut mai mult decât Aftermath: Population Zero. Fără îndoială, amândouă merită văzute, dar văzute cu gândul, nu numai cu ochii.

Putem privi ceea ce se întâmplă după dispariţia oamenilor în două feluri: ca distrugere sau ca reconstrucţie. Unii poate ar deplânge faptul că tot ceea ce a construit omul va fi distrus - în sensul acesta, asistăm la moartea unei civilizaţii şi, prin extrapolare, a unei lumi întregi. Ce sens ar mai avea Pământul fără oameni? În alt sens, dispariţia oamenilor ar însemna o nouă şansă la viaţă pentru celelalte vieţuitoare ale Terrei, o curăţire a planetei, o reînviere a naturii.

Oricum am privi lucrurile, ceva e clar: Planeta e în suferinţă, o boală care o macină şi care o ameninţă. Salvarea vieţii acesteia ar trebui să fie o prioritate, şi nu mă refer neapărat la salvarea vieţii oamenilor, ci a posibilităţii de a exista viaţă pe Terra. Dacă omul face parte din Natură, şi dacă privim Natura ca un Organism, în acest moment oamenii reprezintă ceva de genul unui cancer care ameninţă Natura însăşi. Şi poate Natura are nişte arme (încă necunoscute nouă) de a lupta împotriva acestei boli. Deci, oamenii ar trebui să fie foarte preocupaţi de această posibilitate.

Problema oamenilor este că nu există o soluţie de tip "wall-e" şi nici una de tip "biblico-paradisiac" pentru a "însănătoşi" planeta. Soluţia "wall-e" ar fi aceea de a trimite toţi oamenii în spaţiu pe o perioadă de timp, timp în care Pământul ar fi "curăţat" cu ajutorul roboţilor ecologici. Soluţia e improbabilă şi, mai mull ca sigur, irealizabilă. Soluţia "biblico-paradisiacă" ar fi să aşteptăm venirea unui "Mântuitor" care, printr-un simplu exerciţiu de voinţă, să cureţe planeta, să elimine poluarea şi să facă pace între animale şi oameni. Dincolo de credinţele religioase ale fiecăruia, o astfel de posibilitate nu e doar improbabilă, ci şi absurdă.

Oamenii trebuie să fie activi dacă vor să salveze Pământul (ceea ce e implicit înseamnă o auto-salvare), să îşi revizuiască valorile şi nevoile, să lupte pentru însănătoşirea planetei, şi nu să aştepte să cureţe alţii mizeria pe care au creat-o cu propriile mâini.

Sincer, după vizualizarea acestor două documentare, cred că oamenii ar trebui să dispară de pe Terra. Natura nu merită acest tratament din partea noastră. Si, până una alta, e şi în interesul nostru să o protejăm, căci astfel ne protejăm strănepoţii. Să fim conştienţi că numai noi putem schimba ceva şi că miracolul vindecării naturii începe cu fiecare dintre noi. Lucrurile mari se construiesc pas cu pas, din lucruri mici.

Aşa că fii mai atent data viitoare când vrei să arunci o sticlă goală în pădure!

Ce ne defineşte?

0

Am citit undeva sau am văzut într-un film, nu ţin minte exact (îmi pierd memoria în ultima vreme, he-he-he), un dialog între un înţelept şi un om obişnuit.

Înţeleptul îl întreba pe omul obişnuit cine este, iar acesta îi răspundea:
...Mă numesc...Înţeleptul: nu te-am întrebat cum te cheamă, te-am întrebat cine eşti...
- Sunt fiul lui...Înţeleptul: nu te-am întrebat despre părinţii tăi, am întrebat cine eşti...
- Păi, sunt inginer la...Înţeleptul: nu te-am întrebat ce meserie ai, am întrebat cine eşti...
...

După o serie de astfel de răspunsuri, nu s-a ajuns la nici un final. Ba mai mult, omul obişnuit s-a enervat şi a spus că înţeleptul e de fapt un dobitoc şi că nu are rost să îşi piardă vremea cu el.
Ideea cred că era tocmai asta, să ne punem problema identităţii noastre, a ceea ce ne defineşte ca oameni, ca fiinţe, ori o astfel de întrebare te cam pune pe gânduri.
Mi-am pus şi eu aceeaşi problemă atunci şi nu am fost în stare să răspund. Şi nici acum.

Scriu asta pentru că zilele trecute am avut un "mini-conflict" cu o blogeriţă (nu am chef să îi dau numele), care pare a şti răspunsul la această întrebare. Şi o invidiez într-un fel. E genul acela de om care şi-a stabilit un drum, un sens, o ţintă şi face totul pentru a ajunge acolo. Nimic rău în asta, dar parcă prea e trist şi superficial. Adică, până una alta, drumul e cel mai frumos, nu destinaţia (cel puţin aşa se zice), ori dacă tu, în drumul tău ţi-ai definit nişte criterii şi nişte păreri pe care nu ţi le schimbă nimeni, e ca şi când ai călători prin lume cu ochelari de cal. Ori viaţa e o sumă de mistere, de întrebări, de îndoieli...

Viaţa îmi oferă zi de zi o mulţime de întrebări, de mistere, dar foarte puţine răspunsuri. Răspunsurile le negociez cu fiecare zi ce trece şi nu pot spune niciodată ceva cu siguranţă despre mine, dar mai ales despre cei din jur. Nu e vorba de a face afirmaţii de genul celor general acceptate (că roşia e roşie sau că varul e alb), ci de a face afirmaţii cu privire la viaţă şi la oameni, la modul general şi lăsând gluma laoparte.

Pare cel puţin ciudat să faci afirmaţii de genul "cei inteligenţi/buni sunt frumoşi" sau "cei proşti/răi sunt urâţi" şi să te aştepţi ca aceste afirmaţii să fie unilateral acceptate, mai ales dacă ne gândim la ambiguitatea termenilor. Pentru că nu există o definiţie tare şi clară a "frumuseţii", cum nu există nici o definiţie tare şi clară a termenului "prost".

Şi când tu, ca vorbitor, te postezi prin tonul adoptat sau prin alte mijloace, pe o treaptă favorabilă, în contrast cu cei despre care afirmi că sunt urâţi şi proşti...nu ştiu, cum să zic, dar parcă te autodefineşti prin ei. Ceva de genul "eu sunt înger...de ce?...fiindcă nu sunt drac...". "Sunt deşteaptă, deci frumoasă." Dacă, prin absurd, ar dispărea proştii şi urâţii, tu ce ai fi?



Stafia

0

Nu ştiu dacă aţi auzit ştirea aceasta: Un băiat de 12 ani din Marea Britanie a "reuşit" să captureze imagini cu o stafie, cu ajutorul telefonului mobil. Aveţi mai jos filmuleţul:



Iată povestea: Un puşit de 12 ani din Marea Britanie a început să tremure din toate încheieturile zilele trecute când a venit de la şcoală. I se părea că e cineva în casă... cineva care fluieră încet.

Baiatul a fost initial alarmat de sora sa in varsta de 9 ani care i-a atras atentia asupra unor zgomote ciudate care se auzeau in casa. Mai mult, fetiţa s-a plâns mamei sale cu câteva zile în urmă că cineva se joacă noapte cu jucăriile ei, completându-i jocul de puzzle.

La un moment dat, Reece Pitman a văzut un fel de fum gri, care avea forma unei persoane şi care se plimba prin casă. Băiatul a scos repede telefonul mobil şi a filmat apariţia.

Mai mulţi cercetători britanici au analizat secvenţele video şi au concluzionat că nu e vorba de nici un fel de truc şi că filmarea e cât se poate de reală. Mai mult, au clasat înregistrarea puştiului printre cele mai concludente dovezi ale existenţei spiritelor şi fantomelor.

“Reece a venit alergând spre mine, alb la faţă de groază. În clipul filmat de el apare o umbră albă care traversează dormitorul meu, urmată îndeaproape de silueta întunecată a unui bărbat. Cele două forme traversează casa şi dispar brusc”, a declarat mama băiatul.

Sondaj:
Referitor la ceea ce aţi văzut în acest filmuleţ, dar şi la alte întâmplări şi imagini cu şi despre fantome, vă invit să vă daţi cu părerea pe tema: Credeţi în fantome? (fără nici un fel de judecăţi, vreau doar să aflu dacă da sau nu şi ce v-a determinat să aveţi această părere).
Încep eu:
+ nu cred în fantome şi/sau stafii (nu ştiu exact dacă există o diferenţă între cuvintele acestea sau sunt sinonime) şi nici în alte spirite, fie ele malefice sau binevoitoare.
+ nu cred deoarece nu există dovezi clare că ele ar exista, dar mai ales deoarece dacă ar fi existat, sigur ar fi fost descoperite de oamenii de ştiinţă. Cum am citit undeva, dacă cercetătorii americani ai CIA (sau alte agenţii mai mult sau mai puţin "secrete") ar fi crezut că fantomele există şi-ar fi canalizat studiile în acea direcţie. Ori, din câte ştiu eu, nu se ocupă în mod serios de aşa ceva.



Back in Business !

0
  • Scris de FB Ronnie
  • Etichete:

Zilele trecute mă întreba cineva de ce mi-am lăsat blogul în paragină. Dragii mei, nu am murit, nu am părăsit Internetul...nu scăpaţi aşa de uşor. Adevărul e că m-am ocupat cu scrierea unei lucrări de disertaţie şi timp de două săptămâni pur şi simplu nu am avut timp să scriu pe blog. Mi-am împărţit timpul între serviciu, lucrare şi iubire. Mai mult spre iubire aş zice eu, mai ales că a f.ost şi Valentinul.

Oricum, de azi înainte revin, şi sper să refac traficul pierdut zilele astea. Tot promit să îmi fac timp să vă scriu întâmplări de prin facultate şi de prin cămin, să vă distraţi puţin, că şi aşa iarna asta ne cam deprimă (pe unii, care aşteptăm căldura)